Niciodată nu mi-am imaginat asta de la părinții mei: Ușa închisă în noaptea în care aveam cea mai mare nevoie de ei

— Nu pot să cred că ai venit aici la ora asta, Irina! Ce-o să zică vecinii dacă te văd plângând pe scară? vocea mamei răsuna ascuțit, tăind liniștea nopții ca un cuțit. Tremuram, cu palmele strânse pe clanța ușii, încercând să-mi adun cuvintele. În spatele meu, blocul era cufundat în întuneric, doar becul slab de pe palier arunca umbre ciudate pe pereți.

— Mamă, te rog… nu mai am unde să mă duc. Nu vreau decât să stau puțin aici, să mă liniștesc. Nu vreau să mă vadă nimeni, promit că nu fac scandal, am șoptit printre sughițuri.

Tata a apărut în hol, cu fața încrețită de somn și supărare. — Ce s-a întâmplat iar? Nu poți să-ți rezolvi problemele acasă la tine? Ai ales să te măriți cu Radu, acum du-te și rezolvă cu el!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la ei, la părinții mei care altădată mă țineau de mână când aveam coșmaruri. Acum, erau două siluete reci, străine, care se temeau mai mult de gura lumii decât de lacrimile mele.

— Voi chiar nu înțelegeți? Nu mai pot! M-a jignit, m-a făcut în toate felurile… Nu mai suport! am izbucnit, simțind cum îmi curg lacrimile pe obraji.

Mama a oftat și a dat ochii peste cap. — Irina, toate femeile trec prin certuri cu bărbații lor. Nu e nimic nou. Dacă te apuci să fugi de fiecare dată când ridică tonul, n-o să-ți meargă bine niciodată. Noi nu ne-am permis niciodată să ne facem de râs.

— Dar nu e vorba doar de o ceartă! Nu vedeți că nu mai pot? am strigat, dar vocea mi s-a frânt.

Tata a deschis ușa larg și a arătat spre scara blocului. — Dacă vrei să stai aici, trebuie să încetezi cu teatrul ăsta. Altfel… du-te unde vrei!

Am rămas în prag, cu sufletul gol. Am simțit frigul pătrunzându-mi până în oase. Am făcut un pas înapoi și am simțit cum ușa se trântește în urma mea. Am rămas singură pe palier, cu ochii în lacrimi și inima frântă.

Mi-am scos telefonul și am încercat să-l sun pe Radu. Niciun răspuns. Am coborât scările încet, fiecare pas era o povară. Afară ploua mocnit. M-am așezat pe o bancă din fața blocului și am privit spre ferestrele luminate ale apartamentului părinților mei. M-am întrebat dacă mă privesc de după perdea sau dacă deja au adormit liniștiți, convinși că au făcut ce trebuie.

Am stat acolo ore întregi. Mi-au trecut prin minte toate momentele din copilărie când mama îmi spunea: „Noi suntem familia ta, orice ar fi.” Dar acum familia mea era doar un zid rece și o ușă încuiată.

Când s-a luminat de ziuă, am pornit spre gară. Nu știam unde să mă duc. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Alina.

— Irina? Ce s-a întâmplat? De ce plângi? a întrebat ea speriată.

— Pot să vin la tine? Nu mai am unde să merg…

Alina m-a primit fără întrebări. Mi-a făcut ceai și m-a lăsat să plâng până n-am mai avut lacrimi. Ea nu m-a judecat, nu mi-a spus că exagerez sau că fac familia de râs.

— Irina, nu ești singură. Și nu e vina ta că părinții tăi nu știu să fie acolo pentru tine acum. Poate nici ei nu știu cum să reacționeze… Dar tu ai dreptul să fii ascultată!

Cuvintele ei au fost ca un pansament pe sufletul meu zdrobit.

Au trecut zile până când mama m-a sunat. Vocea ei era rece:

— Ai terminat cu criza? Poate ar fi bine să te gândești la copilul tău înainte să faci scene din astea.

— Mamă… eu chiar am nevoie de voi! Nu vreau decât să mă simt iubită și acceptată…

— Noi te iubim, dar nu putem tolera comportamentul ăsta. Gândește-te la ce ai de făcut ca femeie căsătorită!

Am închis telefonul tremurând. Pentru prima dată în viață am simțit că nu mai aparțin nicăieri.

Radu a venit după mine după câteva zile. A plâns și el, mi-a promis că se va schimba. Am încercat să-l cred, dar ceva în mine s-a rupt definitiv atunci când părinții mei au ales tăcerea și aparența în locul adevărului meu.

M-am întors acasă cu el, dar nu mai eram aceeași Irina. În fiecare seară mă uitam la copilul meu adormit și mă întrebam dacă voi fi vreodată capabilă să-i ofer sprijinul pe care eu nu l-am primit niciodată.

Uneori mă gândesc: oare câte femei ca mine rămân singure din cauza rușinii sau a fricii de gura lumii? Oare când vom avea curajul să rupem tăcerea și să alegem adevărul în locul aparențelor?

Poate că povestea mea nu e unică, dar sper ca cineva care citește aceste rânduri să găsească puterea de a vorbi și de a cere ajutor. Pentru că merităm mai mult decât o ușă trântită în față.

Mă întreb: câți dintre noi alegem tăcerea doar ca să nu deranjăm liniștea aparentă a familiei? Și cât ne costă asta pe termen lung?