„Niciodată nu am fost cu adevărat mamă pentru fiul meu – iar acum, când are nevoie de mine, oare mai pot repara ceva?”

— Nu-mi spune că iar ai uitat să iei lapte! vocea lui Vlad răsună tăios din hol, în timp ce eu mă grăbesc să ascund punga cu pâine pe masa din bucătărie. Mâinile îmi tremură ușor. De când s-a întors acasă, după divorț, casa asta nu mai e a mea. E plină de pașii lui apăsați, de oftatul nepoatei mele, Ilinca, și de tăcerile care apasă între noi ca niște ziduri groase.

— Am luat, Vlad. E în frigider, răspund încet, dar el deja nu mă mai ascultă. Îl aud trântind ușa de la baie și mă gândesc: când a devenit fiul meu un străin?

Nu am fost niciodată o mamă bună. O știu. Am muncit toată viața la fabrica de confecții din orașul nostru mic din Moldova. Soțul meu, Ion, a murit devreme, iar eu am rămas cu Vlad la 14 ani. Nu știam să-l mângâi, să-l ascult sau să-i spun că-l iubesc. Tot ce știam era să pun mâncare pe masă și să-l trimit la școală. Când a plecat la facultate la Iași, am simțit o ușurare vinovată: nu mai trebuia să mă simt vinovată că nu știu cum să fiu mamă.

Anii au trecut. Vlad s-a căsătorit cu Simona, o fată frumoasă și ambițioasă din oraș. Nu mi-a plăcut niciodată de ea – prea sigură pe ea, prea distantă. Dar nici eu nu am făcut vreun efort să ne apropiem. La nunta lor am stat retrasă într-un colț, cu ochii în pământ, simțind privirile reci ale Simonei și ale mamei ei. După aceea, ne-am văzut rar: la Crăciun, la Paște, la zilele de naștere ale Ilincăi.

Când s-a născut Ilinca, am sperat că poate voi fi o bunică mai bună decât am fost mamă. Dar Simona nu m-a lăsat niciodată să mă apropii prea mult. „E prea mică pentru vizite lungi”, „Nu-i da dulciuri”, „Nu o lua în brațe dacă plânge” – mereu reguli și interdicții. M-am retras încet-încet, până când am ajuns să trimit doar mesaje cu „La mulți ani!” și să primesc poze cu Ilinca pe WhatsApp.

Acum șase luni, Vlad a venit acasă cu Ilinca de mână și două valize mari. Simona îi spusese că vrea divorț. Nu am întrebat detalii – niciodată nu am știut cum să port discuții intime cu el. În primele zile, casa era plină de tăcere și pași stingheri. Ilinca se ascundea după ușa camerei mele și mă privea cu ochii mari, speriați.

Într-o seară, am auzit-o plângând în camera ei. M-am apropiat încet și am bătut la ușă.

— Ilinca? Pot să intru?

Nu mi-a răspuns. Am deschis ușa încet și am văzut-o ghemuită pe pat, strângând la piept un ursuleț vechi.

— Vrei să stau puțin cu tine?

A dat din cap că da. M-am așezat lângă ea și i-am mângâiat părul încet. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că poate pot oferi alinare cuiva.

— Bunica… mama nu mai vine?

Mi s-a pus un nod în gât.

— Mama te iubește mult, dar acum are nevoie de timp să se liniștească. Dar eu sunt aici pentru tine.

A adormit cu capul pe genunchii mei. Am stat nemișcată ore întregi, ascultându-i respirația liniștită și simțind cum inima mea se topește de dragoste și vinovăție.

În zilele următoare am încercat să mă apropii de Vlad. I-am făcut mâncărurile preferate – ciorbă de perișoare, sarmale, plăcintă cu mere – dar el mânca în tăcere și pleca repede la serviciu.

— Vlad… putem vorbi puțin? l-am întrebat într-o seară.

— Despre ce? a răspuns el sec.

— Despre noi… despre tine… despre Ilinca…

A oftat adânc și s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp.

— Mamă… nu știu dacă mai putem vorbi despre „noi”. Mereu ai fost rece… Nu te-am simțit niciodată aproape.

M-au durut cuvintele lui ca niște ace în inimă.

— Știu… Știu că am greșit mult… Dar vreau să încerc să fiu aici pentru voi acum… dacă mă lași.

A tăcut mult timp.

— Nu știu dacă mai contează acum… Dar Ilinca are nevoie de tine.

De atunci am început să petrec mai mult timp cu nepoata mea. Îi citeam povești seara, o duceam în parc, îi făceam prăjituri. Încet-încet, Ilinca a început să râdă din nou. Vlad părea mai liniștit, dar între noi rămânea mereu o distanță greu de trecut.

Într-o zi, Simona a venit să o vadă pe Ilinca. Am stat față în față în bucătărie, două femei care nu au știut niciodată cum să se accepte una pe alta.

— Maria… îți mulțumesc că ai grijă de Ilinca…

— E nepoata mea… E tot ce mi-a mai rămas…

Am simțit pentru prima dată o punte fragilă între noi – o recunoaștere tăcută a durerii comune.

Seara aceea am petrecut-o singură pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă: Oare poți repara în câteva luni ceea ce ai stricat într-o viață? Oare dragostea târzie poate vindeca răni vechi?

Poate că nu voi fi niciodată o mamă perfectă sau o bunică ideală. Dar acum știu că fiecare zi e o șansă nouă – iar uneori, tot ce poți face e să fii prezent și să speri că nu e prea târziu.