Niciodată nu am crezut că voi ajunge să mă prefac moartă – Povestea mea despre violența domestică într-o familie românească

— Mariana, iar ai uitat să stingi lumina la baie! Ți-am spus de o mie de ori!
Vocea lui Ion răsuna ca un tunet în casa noastră mică din satul Călinești. Era trecut de miezul nopții, iar eu mă furișasem în baie să-mi spăl fața, sperând că poate, de data asta, nu va observa. Dar Ion observa tot.

Am simțit cum inima mi se strânge, iar mâinile îmi tremurau când am ieșit din baie. El stătea în mijlocul holului, cu pumnii strânși și ochii injectați de furie. — Iartă-mă, Ion, am uitat, am spus încet, cu vocea stinsă.

Nu a mai spus nimic. Palma lui a venit atât de repede, încât nici nu am apucat să reacționez. Am căzut pe gresia rece, cu capul izbit de ușa bucătăriei. Am simțit gustul metalic al sângelui în gură și, pentru o clipă, am crezut că o să mor.

— Asta meriți! Să nu te mai prind că faci prostii!

Am rămas nemișcată, cu ochii închiși, încercând să-mi controlez respirația. Ion s-a apropiat, m-a zgâlțâit de umăr, apoi am auzit ușa trântindu-se. Am rămas acolo, pe jos, minute bune, până când am fost sigură că a ieșit din casă.

Nu era prima dată când se întâmpla. De douăzeci și opt de ani, trăiam cu frica în sân, mereu atentă la fiecare gest, la fiecare cuvânt. La început, Ion era alt om. Ne-am cunoscut la balul satului, eram tineri, visători, credeam că dragostea poate învinge orice. Dar, după ce s-a născut fiul nostru, Radu, Ion s-a schimbat. A început să bea, să vină târziu acasă, să mă acuze de tot felul de lucruri.

— Tu ești de vină că nu avem bani! Tu ești de vină că Radu nu mă respectă!

În fiecare zi, mă simțeam tot mai mică, tot mai lipsită de putere. Îmi găseam refugiul în grădină, printre roșiile și castraveții pe care îi îngrijeam cu grijă. Acolo, printre plante, mă simțeam liberă, măcar pentru câteva clipe.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu ochii roșii de plâns. — Mamă, de ce nu pleci? De ce stai cu el?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că nu am unde să mă duc? Că lumea satului e mică și bârfa mare? Că nu am bani, că nu am pe nimeni?

— Pentru tine, Radu. Pentru tine rămân.

Dar adevărul era că rămâneam din frică. Frica de necunoscut, frica de a fi judecată, frica de a fi singură.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Ion a aruncat cu o sticlă după mine. M-a nimerit în umăr, iar durerea a fost atât de mare încât am căzut din nou la pământ. Atunci am știut că nu mai pot continua așa.

Am început să pun deoparte bani, puțin câte puțin, din vânzarea legumelor la piață. Am vorbit în șoaptă cu vecina mea, tanti Viorica, singura care știa prin ce trec. — Mariana, trebuie să pleci. O să te ajut eu, o să găsim o soluție.

Într-o noapte, când Ion era plecat la cârciumă, mi-am făcut bagajul. Am luat doar strictul necesar: câteva haine, actele, și o poză cu Radu de când era mic. Am ieșit pe furiș din casă, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

Am ajuns la tanti Viorica, care m-a ascuns în podul casei ei. — Stai aici până mâine dimineață, apoi mergem la oraș, la adăpostul pentru femei.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat cu ochii pe geam, tremurând la fiecare zgomot, la fiecare pas pe uliță. Dimineața, tanti Viorica m-a dus la autogară. — Ai grijă de tine, Mariana. Ești mai puternică decât crezi.

La adăpost, am întâlnit alte femei ca mine. Femei cu ochii triști, cu sufletele zdrobite, dar care încă mai sperau. Am început să lucrez ca femeie de serviciu la un magazin din oraș. Nu era mult, dar era începutul unei vieți noi.

Radu a venit să mă vadă după câteva luni. Era bărbat în toată firea, dar în ochii lui am văzut copilul speriat de altădată. — Mamă, sunt mândru de tine.

Am plâns amândoi, pentru prima dată fără frică.

Au trecut ani de atunci. Acum locuiesc într-o căsuță mică, la marginea orașului. Am o grădină frumoasă, iar Radu vine des să mă ajute. Nu mai trăiesc cu frica în suflet. Am învățat să mă iubesc, să mă respect, să cred că merit mai mult.

Uneori, noaptea, încă mai tresar la zgomote puternice. Dar știu că nu mai sunt singură. Știu că am reușit să ies din întuneric.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc încă în tăcere, cu frica în suflet? Oare cât de mult curaj ne trebuie să spunem „ajunge”? Dacă povestea mea poate ajuta măcar o femeie să-și găsească puterea de a pleca, atunci tot chinul meu nu a fost în zadar.