Niciodată Destul de Bună pentru Familia Lui Vlad

— Nu ești potrivită pentru fiul meu, Irina, mi-a spus doamna Popescu, cu vocea tăioasă, în timp ce îmi întindea o ceașcă de ceai pe care nu aveam curajul s-o ating. Mâinile îmi tremurau ușor, iar privirea lui Vlad, pierdută între mine și mama lui, mă durea mai tare decât orice cuvânt. Era a treia oară când mă aflam în sufrageria lor, cu mobila veche de mahon și tablourile cu peisaje montane, și de fiecare dată simțeam că pășesc pe un câmp minat.

Vlad era tot ce-mi dorisem vreodată. Ne-am cunoscut la liceu, la olimpiada de matematică. Eu, fata crescută într-un apartament cu două camere din cartierul Militari, cu un tată care ne-a părăsit când aveam zece ani și o mamă care muncea la două joburi ca să ne țină pe linia de plutire. El, băiatul profesorului universitar Popescu și al avocatei Popescu, crescut în Cotroceni, obișnuit cu vacanțe la munte și discuții despre artă la cină.

— Vlad, nu vezi că nu are aceleași valori ca noi? a continuat doamna Popescu, fără să-mi dea vreo șansă să răspund. — Nu e vina ei că s-a născut unde s-a născut, dar tu meriți mai mult.

Vlad a oftat. — Mamă, Irina e tot ce mi-am dorit. Nu contează de unde vine.

— Ba contează! a intervenit domnul Popescu, care până atunci tăcuse, citind ziarul. — O familie dezbinată lasă urme. Nu vreau să-ți vezi viitorul compromis.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am ridicat încet, încercând să-mi păstrez demnitatea. — Mulțumesc pentru ceai. O să plec acum.

Vlad m-a urmat pe scări. — Îmi pare rău, Irina. Nu știu ce să fac.

— Nu trebuie să faci nimic, Vlad. E viața ta. Dar nu pot să mă lupt mereu cu ei.

Am coborât pe stradă cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am întrebat dacă dragostea noastră putea supraviețui atâtor priviri reci și replici tăioase. Acasă, mama m-a găsit plângând în bucătărie.

— Iar ai fost la ei? m-a întrebat blând.

— Da… Nu mă vor niciodată acolo.

Mama m-a strâns în brațe. — Să nu uiți cine ești tu, Irina. Nu ai nevoie de aprobarea lor ca să fii fericită.

Dar aveam nevoie de Vlad. Și Vlad era prins între două lumi: a mea, plină de lipsuri dar sinceră, și a lor, plină de reguli și aparențe.

Au trecut luni în care am încercat să evit familia lui Vlad. Ne vedeam pe ascuns prin parcuri sau la cafenele ieftine. Îmi povestea despre presiunea pe care o simțea acasă.

— Tata vrea să dau la Medicină, ca el. Mama visează să mă însor cu Ana-Maria, fata colegului ei de birou. Au început deja să mă invite la cine cu familia lor.

— Și tu ce vrei? l-am întrebat într-o seară friguroasă de noiembrie.

— Eu te vreau pe tine… Dar nu știu dacă pot să-i dezamăgesc.

Într-o zi, Vlad a venit la mine acasă cu ochii roșii de plâns.

— Irina… Mama a făcut o criză când i-am spus că vreau să mă mut cu tine după facultate. A zis că dacă fac asta, nu mai sunt fiul ei.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Și tu ce-ai făcut?

— Am plecat trântind ușa. Dar nu știu cât rezist fără ei…

În acea noapte am stat trează gândindu-mă la toate sacrificiile pe care le făcusem amândoi. La cât de mult îmi doream să fiu acceptată și la cât de greu era să lupți cu prejudecățile unei familii care nu te vede decât ca pe o amenințare la adresa viitorului copilului lor.

A urmat Crăciunul. Vlad m-a rugat să mergem împreună la părinții lui, să încercăm încă o dată.

— Poate dacă văd cât țin la tine…

Am acceptat cu inima strânsă. Am cumpărat un cozonac din banii mei puțini și am îmbrăcat cea mai frumoasă rochie pe care o aveam. Când am intrat în casa lor, doamna Popescu m-a privit ca pe un intrus.

— Ce faci aici? a întrebat rece.

— Am venit să vă urez Crăciun fericit…

Domnul Popescu nici măcar nu s-a ridicat de la masă. Ana-Maria era deja acolo, râzând la glumele lor și povestind despre vacanța din Austria.

M-am simțit invizibilă. Vlad mi-a strâns mâna sub masă, dar nu a spus nimic. Am stat o oră între discuții despre politică și planuri de viitor în care eu nu existam. La final, am ieșit fără să mă mai uit înapoi.

În acea seară i-am spus lui Vlad că nu mai pot continua așa.

— Te iubesc, dar nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt destul de bună pentru tine sau familia ta.

Vlad a plâns. — Irina, nu vreau să te pierd…

— Poate că uneori dragostea nu e suficientă dacă lumea din jurul nostru refuză să ne lase să fim fericiți.

Ne-am despărțit atunci, cu sufletul sfâșiat. Ani mai târziu l-am văzut pe Vlad pe stradă, alături de Ana-Maria și doi copii blonzi care semănau cu el. M-a privit lung și trist, iar eu am zâmbit amar.

M-am întrebat mereu: oare cât valorează fericirea dacă trebuie să renunți la tine pentru ea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?