Moștenirea care ne-a rupt: Povestea unei familii dezbinate

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să fi făcut mama una ca asta? Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici, înconjurat de cutii cu acte și haine vechi. Ilinca stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns, dar nu spunea nimic. Mirosea a ceai rece și a praf de pe covorul vechi, iar liniștea dintre noi era mai grea decât orice cuvânt.

Totul a început în ziua în care am deschis testamentul mamei. Eram sigur că, după atâția ani în care am împărțit totul cu Ilinca — jucăriile, camera, grijile — mama va fi corectă. Dar nu a fost. Casa, apartamentul din oraș, chiar și economiile din bancă, toate erau lăsate surorii mele. Eu? Eu am primit doar o scrisoare. O scrisoare în care mama îmi spunea că „dragostea nu se măsoară în bunuri materiale”.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am crescut crezând că suntem o familie unită, că nu există preferințe. Dar acum, privind la Ilinca, vedeam doar distanță și vinovăție.

— Nu știu ce să zic, Vlad… N-am cerut eu nimic! a șoptit ea, evitându-mi privirea.

— Dar ai știut? Ai știut că mama vrea să-mi ia totul?

— Nu! Niciodată! Crezi că mi-aș fi dorit asta?

Am ieșit trântind ușa, cu pași grei pe scările blocului. Afară ningea mocnit, iar fiecare fulg părea să apese pe umerii mei. M-am plimbat ore întregi pe străzile pustii ale orașului nostru de provincie, încercând să găsesc un sens. De ce? Unde am greșit?

În zilele următoare, rudele au început să sune. Unchiul Doru m-a întrebat dacă „am de gând să contest testamentul”. Mătușa Lidia a venit cu plăcinte și sfaturi necerute: „Lasă, mamă, banii vin și pleacă. Important e să nu vă certați!” Dar cum să nu mă cert? Cum să nu simt că am fost trădat?

Am început să caut răspunsuri în trecut. Poate că mama a avut motivele ei. Poate că Ilinca avea nevoie mai mare — ea are doi copii mici, un soț șomer și o viață plină de griji. Eu sunt singur, fără familie, dar am un job stabil la bibliotecă. Poate că mama a vrut să o protejeze pe ea. Dar de ce nu mi-a spus niciodată?

Într-o seară, am găsit curajul să mă duc la cimitir. Am stat lângă mormântul mamei și am vorbit cu ea ca atunci când eram copil:

— Mamă, de ce ai făcut asta? Ce n-am văzut eu? Ce n-am înțeles?

Vântul mi-a răspuns doar cu un fâșâit printre crengi.

Ilinca m-a sunat după câteva zile.

— Vlad… putem să vorbim? Nu mai suport tăcerea asta între noi.

Ne-am întâlnit la cafeneaua unde mergeam când eram adolescenți. Ea era palidă și obosită.

— Vlad, știu că e nedrept. Dacă vrei, împărțim totul. Nu pot să trăiesc cu gândul că te-am pierdut.

— Nu e vorba de bani sau case, Ilinca! E vorba că mama nu mi-a spus nimic. Că m-a făcut să cred că suntem egali și apoi…

— Poate că a vrut să mă protejeze pe mine. Știi cât de greu mi-a fost cu Rareș? Știi câte nopți am plâns la ea pe umăr?

— Știu… Dar și eu am avut momentele mele grele. Doar că nu le-am arătat.

Am tăcut amândoi mult timp. În jurul nostru, lumea râdea, bea cafea, trăia mai departe.

— Vlad… hai să nu lăsăm moștenirea asta să ne despartă. Suntem frați. Avem doar unul pe altul.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. Poate că Ilinca avea dreptate. Poate că mama a făcut ce a crezut ea mai bine. Dar rana rămâne.

Seara aceea a fost începutul unei împăcări lente. Am decis să vindem apartamentul din oraș și să împărțim banii. Casa părintească a rămas Ilincăi — acolo cresc copiii ei acum, iar eu merg uneori în vizită și simt mirosul copilăriei.

Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi. Încrederea aceea oarbă nu mai există. Încercăm să reconstruim ce s-a rupt, dar uneori mă întreb dacă nu e prea târziu.

Mă uit la poza mamei din bibliotecă și mă întreb: oare dragostea chiar nu se măsoară în bunuri materiale? Sau uneori chiar contează cum alegem să arătăm iubirea celor dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?