Moștenirea care ne-a destrămat familia

— Dacă tot ai divorțat, să nu te aștepți să primești ceva de la mine! vocea mamei mele răsună tăios în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Avea 80 de ani, dar ochii ei cenușii încă mă priveau cu aceeași asprime ca atunci când eram copil. Eu, la 55 de ani, mă simțeam din nou ca o fetiță pedepsită, cu mâinile strânse pe marginea scaunului.

— Mamă, nu e corect… Am muncit toată viața pentru familia asta. Am avut grijă de tine după ce tata s-a dus. Nu merit să fiu tratată așa doar pentru că am ales să nu mai trăiesc într-o căsnicie nefericită.

Ea ridică din umeri, cu un gest sec:

— Nu mă interesează. O femeie divorțată aduce rușine casei. Ce-o să zică lumea? Să nu crezi că o să-ți las apartamentul sau banii mei. Mai bine îi dau Anei, măcar ea știe ce înseamnă să-ți respecți familia.

Ana. Fiica mea. Avea 30 de ani și, de când am divorțat, parcă nu mai era copilul meu. Se aliase cu mama, îi aducea cumpărături, îi făcea curat și îi spunea mereu cât de mult o iubește. Eu eram exclusă din discuțiile lor, privită ca o străină în propria familie.

În acea seară, după ce am plecat de la mama, am mers acasă și am plâns. M-am uitat la poza cu mine și Ana de la botezul ei, când încă eram o familie. M-am întrebat unde am greșit. De ce divorțul meu a devenit un stigmat? De ce mama nu poate vedea cât am suferit lângă un bărbat care mă umilea zilnic?

A doua zi, Ana m-a sunat:

— Mamă, bunica are dreptate. Nu trebuia să-l lași pe tata. Acum ne-ai pus pe toți într-o lumină proastă. Și să știi că dacă bunica vrea să-mi lase mie apartamentul, eu n-o să refuz.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ana, tu chiar crezi că banii sunt mai importanți decât relația noastră? Am făcut totul pentru tine!

— Poate că ai făcut prea mult pentru tine, nu pentru mine, mi-a răspuns rece.

Am închis telefonul tremurând. M-am dus la oglindă și m-am privit: riduri adânci, părul încărunțit pe la tâmple, ochii roșii de plâns. Unde dispăruse femeia puternică ce credea că poate începe o viață nouă după 50 de ani?

În zilele următoare, zvonurile au început să circule prin bloc. Vecina de la trei, tanti Viorica, m-a oprit pe scara blocului:

— Am auzit că mama dumitale vrea s-o lase pe Ana moștenitoare. Mare păcat! Tu ai avut grijă de ea atâția ani…

Am dat din cap fără să spun nimic. Mă simțeam umilită. Toată lumea știa despre viața mea privată, despre divorțul meu, despre lupta pentru moștenire.

Într-o duminică, am mers din nou la mama. Am găsit-o pe canapea, cu Ana lângă ea. Râdeau împreună la un serial vechi.

— Ce cauți aici? m-a întrebat mama fără să se uite la mine.

— Am venit să vorbim ca o familie. Să încercăm să ne înțelegem…

Ana s-a ridicat brusc:

— Nu avem ce discuta dacă tu nu-ți recunoști greșelile!

— Ce greșeli? Că am vrut să fiu fericită? Că n-am mai suportat să fiu mințită și înșelată?

Mama a dat din mână:

— Gata! Nu mai vreau scandaluri în casa mea! Dacă nu-ți convine, poți să pleci!

Am ieșit pe ușă cu lacrimi în ochi. Pe drum spre casă mi-am amintit cum mă ținea mama în brațe când eram mică și aveam febră. Cum îmi spunea că sunt cea mai bună fată a ei. Unde dispăruseră toate acele sentimente?

Seara târziu m-a sunat fratele meu, Sorin:

— Am auzit ce se întâmplă… Știi că nici eu nu primesc nimic dacă nu mă mut înapoi acasă? Mama ne șantajează pe toți cu moștenirea asta blestemată!

— Sorin, nu vreau nimic de la ea… Vreau doar liniște.

— Liniște n-o să avem niciodată cât timp banii sunt mai importanți decât noi.

Avea dreptate. În următoarele luni, relațiile dintre noi s-au răcit și mai tare. Ana nu-mi mai răspundea la telefon decât rar și sec. Mama refuza orice discuție despre trecut sau despre sentimente.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la notar: mama își schimbase testamentul și lăsa totul Anei. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu pentru bani sau apartament — ci pentru că pierdusem orice speranță că familia mea va fi din nou unită.

Am mers la cimitir la tata și i-am povestit totul printre lacrimi:

— Tu ai fi înțeles… Tu ai fi știut cât de greu e să fii singură între două generații care te judecă…

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă întreb: oare merită să lupți pentru adevăr dacă toți cei dragi te părăsesc? Oare dragostea de mamă și fiică poate fi cumpărată cu o moștenire?

Poate că răspunsurile nu le voi afla niciodată… Dar voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?