Moștenirea care apasă: Povestea mea cu bunica Ana

— Nu mă lăsa aici, Vlad! Nu mă lăsa singură! vocea bunicii Ana răsună în holul mic, cu ecou de teamă și disperare. Mâna ei tremură pe mânerul ușii, iar ochii, cândva limpezi ca cerul de vară, caută în ai mei o promisiune pe care nu știu dacă o pot face.

E ora șapte dimineața și deja simt că ziua mă strivește. Miroase a cafea arsă și a medicamente uitate pe masă. De când am moștenit apartamentul ăsta, viața mea s-a schimbat radical. Nu doar că am primit cheile unei case vechi, ci și cheia unei poveri pe care nu știam dacă sunt pregătit s-o duc.

— Bunico, nu plec nicăieri. Sunt aici, cu tine. Hai să bem cafeaua împreună, îi spun încercând să-mi ascund oboseala din voce.

Ea se uită la mine suspicioasă, ca și cum aș fi un străin care încearcă să-i fure ceva prețios. Poate chiar memoria. Îmi zâmbește timid, apoi se așază la masă și începe să-și frece mâinile una de alta.

— Vlad, tu ești? mă întreabă din nou, de parcă ar vrea să se asigure că nu e o farsă crudă a minții ei.

— Da, bunico. Sunt eu, Vlad. Nepotul tău.

În fiecare zi trebuie să-i repet cine sunt. În fiecare zi trebuie să-i spun povestea noastră de la capăt: cum m-a crescut după ce tata a murit într-un accident de mașină, cum mama a plecat în Italia să muncească și a rămas acolo, cum eu am rămas cu ea în apartamentul ăsta mic din cartierul Militari.

Dar acum totul s-a schimbat. Bunica nu mai e femeia puternică ce făcea sarmale pentru tot blocul. Acum uită să mănânce, uită să se spele, uită cine sunt eu. Și eu uit cine sunt fără ea.

Sora mea, Ioana, vine rar. De obicei doar ca să-mi spună ce nu fac bine.

— Vlad, nu poți continua așa! Trebuie să o ducem la un azil! Nu vezi că te consumi? îmi spune într-o seară, trântind geanta pe canapea.

— Ioana, nu pot s-o las acolo! E mama noastră, e tot ce avem!

— E mama ta! Eu am viața mea! Am copii, am serviciu! Tu stai aici și-ți pierzi tinerețea!

Mă doare fiecare cuvânt. Parcă ar rupe din mine bucăți mici și le-ar arunca pe jos, printre medicamentele bunicii și hainele ei uitate prin casă.

Noaptea, când bunica adoarme greu, mă uit la tavan și mă întreb dacă fac bine ce fac. Dacă sacrificiul meu are vreun sens sau dacă doar prelungesc o suferință inevitabilă. Prietenii mei s-au îndepărtat; nu mai am timp de ieșiri sau de glume proaste la bere. Uneori mă simt bătrân înainte de vreme.

Într-o zi, bunica dispare din casă. O caut disperat pe stradă, întreb vecinii, sun la poliție. O găsesc după două ore la colțul blocului, vorbind cu un copac ca și cum ar fi fost tata.

— De ce ai plecat? o întreb printre lacrimi.

— Am vrut să-l găsesc pe Mihai… să-i spun că mi-e dor de el… răspunde ea cu voce stinsă.

Mihai era bunicul meu. A murit acum douăzeci de ani.

O aduc acasă și îi promit că nu o voi lăsa niciodată singură. Dar știu că promisiunea asta mă apasă tot mai greu.

Într-o seară, Ioana vine din nou. De data asta nu mai țipă. Se așază lângă mine și îmi pune mâna pe umăr.

— Vlad… poate ai dreptate. Poate trebuie să fim aici pentru ea până la capăt. Dar nu pot să vin mai des… Nu pot…

O înțeleg. Fiecare are limitele lui. Dar eu? Eu unde mă opresc?

Bunica adoarme cu capul pe umărul meu. Îi simt respirația caldă și grea. Mâine poate nu-și va mai aminti nici cine sunt eu. Dar eu n-am voie să uit cine e ea pentru mine.

Uneori mă întreb: cât valorează o moștenire? Un apartament vechi? Sau anii aceștia în care am învățat ce înseamnă dragostea adevărată?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria și unde începe sacrificiul fără rost?