Mi-e rușine de propria mea fiică: Povestea unei mame care a fost respinsă de cea pe care a iubit-o cel mai mult

— Nu mai veni îmbrăcată așa la noi, mamă! Te rog… nu vreau să creadă lumea că… — vocea Anei tremura, dar privirea ei era rece ca gheața. Mă uitam la ea, la fata mea, și nu-mi venea să cred ce aud. Mă țineam cu mâinile de marginea scaunului, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În jurul nostru, în sufrageria aceea mare și strălucitoare, totul părea străin. Mobilierul scump, tablourile de pe pereți, mirosul de cafea proaspătă — nimic nu avea legătură cu viața noastră de altădată.

Mă numesc Mariana. Am crescut-o singură pe Ana, după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar trei ani. Am muncit ca femeie de serviciu la școală, am spălat scări și am făcut curățenie prin casele altora ca să-i pot pune ceva pe masă. Îmi amintesc cum îi coseam rochițe din resturi de materiale primite de la vecine și cum îi citeam povești la lumina unei veioze vechi, pentru că nu ne permiteam să ținem becul aprins prea mult timp. Dar Ana era totul pentru mine. Era lumina ochilor mei.

Când a intrat la facultate în București, am simțit că toate sacrificiile mele au avut un rost. Am vândut verigheta și ultimele bijuterii moștenite de la mama ca să-i pot plăti chiria în primul an. Îmi spunea mereu: „Mamă, o să vezi tu, o să ajung cineva și o să-ți fie bine!” Și am crezut-o. Am trăit cu speranța asta în fiecare zi.

Apoi l-a cunoscut pe Vlad. Un băiat frumos, cu ochi verzi și zâmbet larg, dar cel mai important — fiul unor oameni cu bani mulți. Când mi l-a prezentat prima dată, am simțit un nod în gât. Era politicos, dar privirea lui mă măsura din cap până-n picioare. La nuntă, părinții lui au organizat totul într-un restaurant de lux. Eu am stat într-un colț, cu rochia mea simplă și pantofii vechi reparați de trei ori. M-am simțit mică, invizibilă.

După nuntă, Ana s-a schimbat. Nu mai venea acasă decât rar și atunci doar pentru câteva ore. Îmi spunea mereu că are treabă sau că Vlad vrea să petreacă timp doar cu ea. Când o sunam, răspundea scurt: „Sunt ocupată, mamă.”

Într-o zi m-a invitat la ei acasă. Am stat ore întregi să-mi calc bluza cea mai bună și să-mi repar geanta ruptă. Când am ajuns, Vlad era plecat, dar Ana m-a privit ciudat. Mi-a spus încet: „Mamă, te rog… data viitoare încearcă să te îmbraci mai… nu știu… mai elegant. Socrii mei sunt atenți la detalii.” Am simțit cum mi se taie picioarele.

Apoi au început să apară invitațiile la mesele de familie cu socrii lor. Eu eram mereu stingheră între farfurii scumpe și discuții despre vacanțe exotice sau afaceri. Odată, doamna Stanciu — mama lui Vlad — m-a întrebat zâmbind fals: „Și dumneavoastră ce pasiuni aveți?” Am bâiguit ceva despre flori și croșetat, iar ea a ridicat din sprâncene cu o milă disprețuitoare.

După acea masă, Ana mi-a spus pe un ton apăsat: „Mamă, nu vreau să te superi, dar poate ar fi mai bine să nu mai vii la toate întâlnirile astea… Nu te simți bine nici tu.” Am înțeles mesajul. Eram o rușine pentru ea.

Am început să mă retrag încet-încet din viața ei. O sunam tot mai rar și primeam răspunsuri tot mai seci. Într-o zi am aflat că e însărcinată de la o vecină care văzuse o poză pe Facebook. M-a durut că nu mi-a spus ea prima.

Când s-a născut nepoțica mea, Mara, am mers la spital cu un buchet mic de flori și o păturică tricotată de mine. Ana m-a întâmpinat rece: „Mamă, nu trebuia să te deranjezi… Avem tot ce ne trebuie.” Am stat zece minute pe marginea patului și am plecat plângând pe stradă.

De atunci au trecut doi ani. O văd pe Ana doar în poze pe internet sau când trec întâmplător prin fața blocului lor și mă uit la ferestrele luminate. Uneori mă sună să mă întrebe dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva bani — dar vocea ei e mereu grăbită și distantă.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un telefon de la ea: „Mamă, Vlad vrea să mergem cu Mara la Paris în vacanță… Poți să ai grijă câteva zile de pisica noastră?” Atât. Niciun „te iubesc”, niciun „mi-e dor de tine”. Doar o rugăminte rece.

Am închis telefonul și am plâns ore întregi. M-am întrebat unde am greșit. De ce nu sunt suficient de bună pentru fiica mea? De ce banii și aparențele sunt mai importante decât dragostea unei mame?

Uneori mă gândesc să-i scriu o scrisoare în care să-i spun tot ce simt. Alteori îmi spun că poate e vina mea că nu i-am putut oferi mai mult. Dar apoi îmi amintesc serile acelea când îi citeam povești și râdea în brațele mele — și știu că dragostea mea a fost reală.

Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine. Poate că Ana nu va înțelege niciodată cât doare să fii respins chiar de copilul tău.

Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul acesta amar? Oare chiar contează atât de mult banii încât uităm cine ne-a crescut cu adevărat?