Mi-am pierdut jurnalul, iar secretele mele au devenit arma cuiva împotriva mea

„Nu, nu se poate! Unde e jurnalul?” Am răscolit toată camera, am întors pernele, am scos hainele din dulap, am căutat chiar și sub pat, deși știam că nu-l las niciodată acolo. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi spargă pieptul. Jurnalul acela era totul pentru mine. Era locul unde scriam tot ce nu puteam spune nimănui, nici măcar celei mai bune prietene, Irina. Era singurul loc unde nu mă simțeam judecată, unde puteam să fiu eu, cu toate fricile, dorințele și greșelile mele.

Am început să plâng în hohote, cu capul în mâini, pe podeaua rece. Mama a intrat în cameră, alarmată de zgomot. „Ce s-a întâmplat, Ana? De ce plângi?” Nu puteam să-i spun. Cum să-i spun că mi-e frică să nu afle cineva ce am scris despre ea, despre tata, despre mine însămi? Am dat din cap că nu e nimic, dar lacrimile nu se opreau.

A doua zi, la școală, am simțit privirile colegilor ațintite asupra mea. Am încercat să mă conving că e doar în capul meu, dar când am intrat în clasă, am văzut-o pe Bianca, colega mea de bancă, râzând cu alți doi băieți și arătându-mi cu degetul. Când m-am apropiat, am auzit-o șoptind: „Nu-mi vine să cred că a scris așa ceva despre propria ei familie…” M-am oprit ca lovită de tren. Cum? De unde știa?

În pauză, Irina a venit la mine cu telefonul în mână. „Ana, trebuie să vezi asta.” Mi-a arătat un cont anonim de Instagram, unde cineva postase o fotografie cu o pagină din jurnalul meu. Era una dintre cele mai intime confesiuni, în care scriam despre cât de singură mă simt uneori, chiar dacă am oameni în jur. Sub poză, zeci de comentarii răutăcioase. „Ce melodramatică!”, „Cine se crede?”, „Săraca, nu are prieteni!”

Mi s-a făcut rău. Am fugit la baie și am vomitat. Nu-mi venea să cred că cineva putea să fie atât de crud. Cineva care mă cunoștea, care știa cât de mult înseamnă jurnalul pentru mine. Am început să suspectez pe toată lumea. Irina? Nu, ea nu ar face așa ceva. Bianca? Poate, dar nu avea cum să ajungă la jurnalul meu. Fratele meu, Vlad? Nu, el nici nu știa că scriu. Dar cine, atunci?

Zilele au trecut, iar postările au continuat. Fiecare pagină publicată era ca o lovitură în stomac. Secrete despre mama, despre certurile părinților, despre faptul că tata a plecat de acasă pentru o vreme și eu am dat vina pe mine. Secrete despre băiatul de care îmi plăcea, Radu, și despre cât de mult mă temeam să-i spun ce simt. Secrete despre mine, despre gândurile negre care mă bântuiau uneori.

Familia mea a început să observe că ceva nu e în regulă. Mama a încercat să mă facă să vorbesc, dar nu puteam. Tata era tot mai absent, prins cu problemele lui la serviciu. Vlad, fratele meu, a venit într-o seară la mine și mi-a spus: „Ana, știu că e greu, dar nu poți să ții totul în tine. Orice ar fi, sunt aici.” Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. S-a uitat la mine cu ochii mari, apoi m-a luat în brațe. „O să găsim cine face asta. Nu ești singură.”

Într-o zi, am primit un mesaj anonim pe WhatsApp: „Dacă nu vrei să afle toată lumea și restul secretelor tale, fă ce-ți spun.” Am simțit cum mă sufoc. Era șantaj. Persoana aceea voia ceva de la mine. Mi-a cerut să spun lucruri urâte despre Irina, să o fac de râs în fața clasei. Am refuzat. A doua zi, încă o pagină din jurnal a apărut online.

Am început să mă izolez. Nu mai vorbeam cu nimeni, nu mai ieșeam din cameră. Mama a început să creadă că am intrat în depresie. Tata a venit la mine și mi-a spus: „Ana, orice ar fi, nu lăsa pe nimeni să te doboare. Suntem o familie, trecem prin toate împreună.” Dar eu nu puteam să-i spun adevărul. Mi-era rușine. Mi-era frică.

Într-o seară, Irina a venit la mine acasă. „Ana, trebuie să vorbim. Știu că tu nu ai scris nimic rău despre mine, indiferent ce spune lumea. Dar cineva vrea să ne despartă. Nu-i lăsa să câștige.” Am plâns împreună, iar ea m-a ținut de mână. „O să aflăm cine e. Promit.”

Am început să investigăm împreună. Am analizat fiecare mesaj, fiecare postare, fiecare detaliu. Am descoperit că persoana care posta avea acces la lucruri pe care doar cineva foarte apropiat le știa. Am început să mă gândesc la verișoara mea, Alexandra, care venise la noi în weekendul în care am pierdut jurnalul. Îi povestisem de jurnal, dar nu credeam că ar fi în stare de așa ceva. Totuși, am decis să o confrunt.

„Alexandra, ai văzut jurnalul meu?” Am întrebat-o direct, fără ocolișuri. S-a uitat la mine, a roșit și a început să plângă. „Îmi pare rău, Ana! Nu am vrut să-ți fac rău, dar eram geloasă. Mereu părea că ai totul, că ești perfectă. Am vrut să vadă și ceilalți că nu ești așa.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să fii trădată de cineva din familie e cel mai dureros lucru.

Am iertat-o, dar rana a rămas. Am învățat că uneori, cei mai apropiați pot deveni cei mai mari dușmani. Am învățat că nu trebuie să-mi fie rușine de cine sunt, de sentimentele mele, de greșelile mele. Am început să scriu din nou, dar de data asta, nu pe hârtie, ci în sufletul meu.

Mă întreb uneori: cât de bine îi cunoaștem, de fapt, pe cei din jur? Și cât de mult riscăm atunci când ne deschidem cu adevărat? Voi ați avut vreodată încrederea trădată de cineva apropiat?