Mesajele ascunse: Povestea unei trădări neașteptate

— Nu pot să dorm, Irina, iar tu nici măcar nu mă auzi, am șoptit în întunericul dormitorului, simțind cum durerea din tâmple îmi pulsează tot mai tare. Era ora trei dimineața, iar liniștea casei noastre din Ploiești era spartă doar de respirația regulată a soției mele. M-am ridicat încet din pat, încercând să nu o trezesc, și am coborât în bucătărie să caut un Nurofen. Pe blatul rece, telefonul Irinei vibra ușor, luminându-se pentru o secundă. Am ezitat. Nu eram genul gelos, dar în ultimele luni simțisem că ceva s-a schimbat între noi. Zâmbetul ei era mai rar, privirea mai absentă.

Am luat telefonul cu mâini tremurânde. Parola era aceeași ca mereu — data noastră de aniversare. Am deschis WhatsApp-ul și am văzut conversația fixată sus: „Mihai”. Inima mi-a sărit o bătaie. Mihai era colegul ei de la birou, despre care îmi povestise de câteva ori, mereu cu un ton neutru. Am deschis chat-ul și am început să citesc. „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să ne vedem mâine”, „Nu mai suport să mă prefac acasă”. Fiecare mesaj era ca un cui bătut în sufletul meu.

Am lăsat telefonul jos și am simțit cum tot ce știam despre viața mea se destramă. M-am uitat la poza noastră de pe frigider — eu, Irina și fiica noastră, Maria, la munte, zâmbind larg. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem?

Dimineața a venit prea repede. Irina s-a trezit veselă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Ai dormit bine? m-a întrebat, turnându-și cafea.

— Nu prea, am răspuns sec.

— Ce ai? Pari abătut.

Am vrut să urlu, să-i arunc în față tot ce știam, dar m-am abținut. Maria a intrat în bucătărie alergând: — Tati, mergem azi la bunici?

Am zâmbit forțat: — Da, iubita mea.

Ziua a trecut ca prin ceață. Am mers la părinții Irinei, unde toată lumea părea fericită. Am privit-o pe Irina cum râde cu mama ei și m-am întrebat dacă și ea a trecut prin asta vreodată. Seara, după ce Maria a adormit, am decis că nu mai pot tăcea.

— Irina, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine speriată: — Ce s-a întâmplat?

— Am văzut mesajele cu Mihai.

A rămas fără cuvinte. Pentru o clipă am văzut în ochii ei rușine, apoi s-a apărat: — Nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e? Să citesc din nou mesajele?

A izbucnit în plâns: — Îmi pare rău! Nu știu cum am ajuns aici… M-am simțit singură, tu erai mereu obosit, mereu absent…

— Și asta te-a împins în brațele altuia?

— Nu voiam să te rănesc! Dar nici nu mai puteam trăi așa…

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat slab. În minte îmi răsunau cuvintele ei: „Nu voiam să te rănesc”. Dar mă rănise mai mult decât ar fi putut vreodată să-și imagineze.

Zilele următoare au fost un coșmar. Părinții mei au aflat și m-au sunat neîncetat: — Nu poți să renunți așa ușor la familie! gâfâia tata la telefon. Mama plângea: — Gândește-te la Maria…

Prietenii mei au avut reacții diferite. Vlad mi-a spus: — Femeile sunt toate la fel, frate! Ia-ți viața de la capăt! Dar Cătălina, prietena noastră comună, m-a rugat să nu iau decizii la nervi: — Oamenii greșesc… poate merită o a doua șansă.

Irina a încercat să repare lucrurile. Mi-a scris bilețele, mi-a trimis mesaje lungi în care își cerea iertare. A venit acasă cu flori și mi-a propus să mergem la consiliere de cuplu. Dar eu nu mai puteam avea încredere. Fiecare gest al ei mi se părea fals.

Într-o seară, Maria m-a întrebat: — Tati, tu o mai iubești pe mami?

Am simțit un nod în gât: — Da, iubita mea… dar uneori oamenii mari se rănesc fără să vrea.

Am depus actele de divorț într-o zi ploioasă de aprilie. La tribunal, Irina plângea tăcut. Eu eram gol pe dinăuntru. Judecătoarea ne-a întrebat dacă suntem siguri. Am dat din cap fără să privesc spre Irina.

Au trecut luni de atunci. Maria locuiește cu mine două săptămâni pe lună și cu Irina restul timpului. Încercăm să fim părinți buni, dar rana e încă deschisă.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit. Dacă aș fi fost mai atent la semnele ei de nefericire sau dacă aș fi vorbit mai mult cu ea despre ce simte. Dar apoi îmi amintesc cât de tare doare trădarea.

Oare putem ierta cu adevărat? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați fi făcut în locul meu?