Masa de lângă fereastră: Întoarcerea fiului după 25 de ani

— Nu pot să mai fug, nu azi, nu acum… Mi-am spus asta în timp ce ploaia bătea cu furie în geamul aburit al cafenelei „La Tanti Maria”. De luni de zile, aproape zilnic, mă așezam la masa de lângă fereastră, cu o cafea amară în față și privirea fixată asupra femeii care venea mereu la aceeași oră, cu pași mici și grijulii. O chema Elena și era, după toate indiciile, mama mea biologică. Aveam 32 de ani și mă întorsesem în România după un sfert de secol petrecut în Italia, crescut de o familie care m-a iubit, dar care nu mi-a putut răspunde niciodată la întrebarea: „De ce m-ai dat?”

În acea după-amiază, când norii păreau să apese orașul cu toată greutatea lor, am simțit că nu mai pot amâna. Am așteptat să-și termine ceaiul și să-și strângă eșarfa la gât, apoi m-am ridicat și am mers spre masa ei. Mâinile îmi tremurau.

— Doamnă Elena… vă rog să mă scuzați că vă deranjez. Aș putea să stau puțin cu dumneavoastră?

M-a privit mirată, dar mi-a făcut semn să mă așez. Ochii ei căprui, obosiți, păreau să caute ceva în chipul meu.

— Sigur, tinere. Ne cunoaștem?

Am inspirat adânc. — Nu… adică… nu încă. Mă numesc Vlad. Vlad Ionescu. Și cred că sunt fiul dumneavoastră.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de zgomotul ploii și de clinchetul linguriței în ceașca ei. Am văzut cum îi tremură buzele și cum ochii i se umplu de lacrimi.

— Nu… nu se poate… Vlad? Dar tu… tu ai dispărut… te-au luat… eu…

Vocea i s-a frânt și a început să plângă în hohote. Am vrut să o ating, dar s-a tras instinctiv înapoi.

— De ce ai venit acum? De ce după atâția ani? Ce vrei de la mine?

Nu știam ce să răspund. Adevărul era că nici eu nu știam exact ce caut. Poate răspunsuri, poate iertare, poate doar să-mi aud numele rostit de ea.

— Am nevoie să știu… să înțeleg de ce m-ai dat. Să știu cine sunt.

A ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii și obrajii umezi.

— Eram tânără, singură și speriată. Tatăl tău m-a părăsit când am rămas însărcinată. Părinții mei m-au forțat să te dau la orfelinat. Nu am avut curajul să lupt pentru tine… Am regretat fiecare zi din viața mea.

Am simțit cum se rupe ceva în mine — furie, tristețe, milă. Toate odată.

— Știi cât am suferit? Câte nopți am plâns întrebându-mă dacă m-ai iubit vreodată?

A închis ochii și a dat din cap.

— Nu există zi în care să nu mă gândesc la tine. Să nu-mi imaginez cum ai fi arătat, ce fel de om ai devenit…

Am stat așa, față în față, două suflete rănite care încercau să se regăsească după un sfert de veac de tăcere.

După acea întâlnire, viața mea s-a schimbat radical. Am început să ne vedem tot mai des. La început era stânjenitor — nu știam cum să ne purtăm unul cu celălalt. Îi povesteam despre Italia, despre familia adoptivă — Maria și Gheorghe — care mă crescuseră cu dragoste dar fără rădăcini românești adevărate. Ea îmi povestea despre anii grei după Revoluție, despre cum s-a măritat târziu cu un bărbat rece și distant, despre singurătatea care o apăsa ca un plumb.

Într-o seară, la masa din bucătăria ei mică din cartierul Nicolina, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Era soțul ei, domnul Petrescu — un bărbat masiv, cu ochi reci ca oțelul.

— Cine e băiatul ăsta? a întrebat scurt.

Elena a ezitat o clipă.

— E… e Vlad. Fiul meu.

Privirea lui s-a întunecat.

— Ce fiu? Tu n-ai avut copii! Sau ai uitat ce-am vorbit când ne-am căsătorit?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Elena s-a ridicat brusc.

— Nu mai pot trăi cu minciuna asta! Vlad e copilul meu și are dreptul să știe cine sunt!

Domnul Petrescu a trântit ușa și a plecat fără un cuvânt. În acea noapte am dormit pe canapea, iar Elena a plâns încet în camera ei. Dimineața mi-a spus:

— Poate că am pierdut tot ce aveam… dar nu te mai pierd pe tine încă o dată.

Au urmat luni dificile. Vecinii au început să șușotească — „A venit băiatul pierdut al Elenei”, „Ce rușine!” — iar rudele au încetat să o mai viziteze. Dar pentru prima dată simțeam că aparțin undeva. Mergeam împreună la piață, găteam sarmale și râdeam de prostiile din copilărie pe care nu le-am trăit împreună.

Într-o zi, Maria — mama mea adoptivă — m-a sunat din Italia:

— Vlad, tu ești bine? Nu te-ai schimbat de când ai aflat adevărul?

— M-am schimbat, mamă… dar cred că abia acum încep să fiu eu însumi.

Între două lumi, între două mame și două identități, am început să mă reconstruiesc din bucățile trecutului meu frânt. Elena a divorțat de domnul Petrescu și a început să lucreze ca voluntar la un centru pentru copii abandonați. Eu am decis să rămân în România și să încerc să recuperez anii pierduți.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu răni ascunse și povești nespuse? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne confruntăm cu trecutul și să cerem iertare sau răspunsuri? Poate că adevărata familie nu e cea care te naște sau te crește, ci cea care are curajul să te accepte cu toate cicatricile tale.