Mărturisirea Aliciei: Sarcina neașteptată la 44 de ani și lupta cu prejudecățile

— Alice, ai întârziat din nou la serviciu! vocea șefei mele, doamna Văduva, răsună ascuțit pe holul biroului, în timp ce încercam să-mi ascund tremurul mâinilor. Nu era prima dată când întârziam în ultima lună, dar niciodată nu avusesem o scuză atât de serioasă. În dimineața aceea, testul de sarcină, cu cele două linii roz, mă privea de pe marginea chiuvetei ca o sentință. Aveam 44 de ani, eram singură de aproape opt ani, și nici măcar nu-mi mai aminteam când avusesem ultima relație care să conteze cu adevărat.

Am intrat în birou cu ochii în pământ, încercând să-mi adun gândurile. „Ce o să fac? Cum o să spun cuiva? Cine o să mă creadă?”. Gândurile îmi alergau haotic prin minte, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toată lumea o poate auzi.

După serviciu, am mers direct la mama. Nu mai vorbisem cu ea despre nimic personal de ani buni, de când tata ne-a părăsit și a lăsat-o cu trei copii și o grămadă de datorii. Mama nu era genul care să-și arate sentimentele, dar știam că, dacă cineva putea să mă ajute, ea era. Am intrat în bucătărie, unde mirosea a ciorbă de perișoare și a pâine proaspătă.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, am început, cu vocea tremurândă.

Ea s-a uitat la mine peste ochelari, cu sprâncenele ridicate. — Ce-ai mai făcut, Alice? Să nu-mi spui că ai pierdut serviciul, că nu mai am nervi pentru încă o veste proastă!

— Nu, nu e asta… Mamă, sunt însărcinată.

Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Lingura i-a căzut din mână, iar fața i s-a albit. — Cum adică ești însărcinată? La vârsta asta? Cu cine?

— Nu știu ce să fac, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi inundă obrajii. Nu am pe nimeni, nu am niciun sprijin, nu știu dacă pot să cresc un copil singură, la 44 de ani.

Mama a tăcut mult timp, apoi a oftat adânc. — Alice, nu ești prima femeie care trece prin așa ceva. Dar trebuie să te gândești bine. Lumea o să vorbească, rudele o să te judece, și nici nu știu dacă tu ai puterea să duci totul singură.

Am plecat de la ea cu sufletul și mai greu. Pe drum, am sunat-o pe sora mea, Irina, care locuia la Cluj. Ea a fost mereu mai deschisă, mai modernă.

— Alice, nu contează ce zic ceilalți! Dacă simți că poți și vrei, fă ce-ți spune inima. Dar să știi că nu e ușor. Eu abia mă descurc cu doi copii și un soț care mă ajută. Tu ești singură…

— Știu, Irina, dar nu pot să renunț la copil. Simt că e ultima mea șansă să nu rămân singură pe lume.

— Atunci luptă! Și dacă ai nevoie de mine, vin la București oricând.

În zilele următoare, am început să observ privirile colegelor de la birou. Oana, colega de birou, a venit la mine într-o pauză de cafea.

— Alice, am auzit niște zvonuri… E adevărat că ești însărcinată?

Am dat din cap, rușinată.

— Să știi că te admir. Eu nu aș avea curajul să fac asta la vârsta ta. Dar să nu te lași influențată de bârfe. Oamenii vorbesc oricum.

Am zâmbit amar. Nu era vorba doar de bârfe. Era vorba de frică. Frica de a nu fi judecată, de a nu fi respinsă, de a nu putea oferi copilului tot ce are nevoie. Într-o seară, am stat pe marginea patului, cu mâinile pe burtă, și am început să vorbesc cu copilul care abia începea să existe.

— Nu știu dacă o să fiu o mamă bună. Nu știu dacă o să am putere să te cresc singură. Dar promit că o să fac tot ce pot.

În săptămânile care au urmat, am început să caut grupuri de sprijin pentru mame singure. Am descoperit că nu sunt singura femeie care trece prin așa ceva. Am cunoscut-o pe Mihaela, o femeie de 38 de ani, care avea deja doi copii și fusese părăsită de soț. Mi-a spus:

— Nu contează vârsta, Alice. Contează să ai curaj și să ceri ajutor când simți că nu mai poți.

Am început să merg la psiholog, să învăț să-mi gestionez anxietatea și să nu mă mai las copleșită de rușine. Am început să mă gândesc la viitor, la cum o să fie să merg la ședințele cu părinții, să fiu cea mai în vârstă dintre mame, să răspund la întrebările incomode ale vecinilor.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu tanti Lenuța, vecina de la etajul trei.

— Alice, am auzit că o să ai un copil! Felicitări, dragă! Să nu-ți fie rușine, copiii sunt o binecuvântare, indiferent când vin.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Că, dincolo de prejudecăți, există oameni care pot să fie buni, care pot să înțeleagă.

Dar nu totul era roz. Într-o seară, fratele meu, Paul, a venit la mine supărat.

— Alice, tu realizezi ce faci? O să râdă lumea de noi! Mama e deja bolnavă, tu vii cu o sarcină la 44 de ani! Nu te-ai gândit la familie?

— Paul, nu mai pot trăi pentru ce zice lumea. Am trăit prea mult în umbra fricii și a rușinii. Acum vreau să trăiesc pentru mine și pentru copilul meu.

— Ești egoistă, Alice!

— Poate că da, dar e prima dată când am curaj să fiu eu însămi.

Am plâns mult după acea discuție. Dar, în același timp, am simțit că mă eliberez. Că, indiferent de ce va urma, nu mai pot da înapoi.

Acum, la aproape cinci luni de sarcină, încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă. Încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dar, când simt primele mișcări ale copilului, știu că nu aș putea renunța la el pentru nimic în lume.

Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, cu riduri adânci și cearcăne, dar și cu o lumină nouă în ochi. O lumină de speranță.

Oare câte femei ca mine se ascund de frica judecății? Oare câte nu au curajul să ceară ajutor? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe, când toți par să fie împotriva voastră?