„Mamă, trebuie să-ți spun adevărul…” – Cum i-am spus soacrei mele că fiul ei nu poate avea copii

— Ioana, când o să ne dai și nouă un nepoțel? Vocea Mariei, soacra mea, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de cozonac. Era a treia oară în acea lună când aducea vorba, iar Radu, soțul meu, se făcea că nu aude, ascuns după ecranul telefonului. Eu simțeam cum mă strânge stomacul de fiecare dată când auzeam întrebarea asta.

— Mamă, nu e chiar așa simplu… am încercat, știi bine, am fost la doctori… am început eu, dar Maria m-a întrerupt cu un gest scurt.

— Nu-mi spune mie povești! Toate fetele de vârsta ta au deja copii. Ce tot așteptați? Să vă treacă vremea?

Am simțit cum îmi ard obrajii. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt insuficientă. Dar adevărul era altul, unul pe care Radu nu avea curajul să-l spună nici măcar mamei lui. Și totuși, povara asta ajunsese să mă apese pe mine.

Seara, după ce Maria a plecat, l-am găsit pe Radu în dormitor, privind în gol.

— Radu, nu mai pot. Trebuie să-i spunem adevărul. Nu mai suport să creadă că e vina mea sau că nu vreau copii. Nu e corect nici pentru tine, nici pentru mine.

Radu a oftat adânc și a dat din cap.

— Știu… dar nu pot. N-o să înțeleagă. O să creadă că sunt mai puțin bărbat…

L-am luat de mână și i-am simțit tremurul. Era atât de fragil în momentele astea, de parcă toată armura lui de bărbat puternic se spulbera.

— Atunci lasă-mă pe mine. O să-i spun eu.

A doua zi am sunat-o pe Maria și am invitat-o la noi. Am pregătit cafea și am așteptat-o cu inima cât un purice. Când a intrat pe ușă, am știut că nu mai pot da înapoi.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva important…

Maria s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate.

— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă?

— Nu… nu eu. E vorba despre Radu…

Am simțit cum mi se usucă gura. Am tras aer adânc în piept și am spus-o:

— Radu nu poate avea copii. Am făcut toate analizele, am încercat tot ce se putea… Nu e vina nimănui. Pur și simplu… nu se poate.

Maria a rămas nemișcată câteva secunde. Apoi a izbucnit:

— Nu cred! Sigur doctorii s-au înșelat! Poate tu ai ceva! Poate n-ați încercat destul! Toate femeile care nu pot face copii dau vina pe bărbați!

M-am ridicat brusc de la masă.

— Mamă, te rog! Nu e vina mea! Nu e vina nimănui! Amândoi suferim destul…

Maria s-a ridicat și ea, cu ochii plini de lacrimi și furie.

— Eu am crescut un băiat sănătos! Tu ai venit aici și ai stricat totul! Dacă era cu altcineva, sigur avea copii!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Toate umilințele, toate privirile piezișe la mesele de familie, toate discuțiile despre „ceasul biologic” – toate au explodat într-un singur moment.

— Ajunge! Nu mai pot! Dacă nu mă accepți așa cum sunt și dacă nu poți să-l accepți pe Radu cu tot cu problema lui, atunci poate că nu mai are rost să ne vedem!

Maria a plecat trântind ușa. Radu a venit lângă mine și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Am plâns împreună până târziu în noapte.

Zilele următoare au fost un coșmar. Maria nu ne-a mai sunat deloc. La biserică lumea șoptea pe la colțuri: „Ioana nu poate avea copii”, „Săracul Radu, ce păcat…” Prietenele mele mă evitau sau îmi dădeau sfaturi inutile: „Mai încearcă la alt doctor”, „Poate mergeți la o mănăstire”.

Într-o zi, tata m-a sunat:

— Ioana, știu că ți-e greu… dar poate ar trebui să vă gândiți la adopție. Sângele nu e totul pe lume.

Am plâns din nou. Nu pentru că nu voiam să adoptăm – ci pentru că simțeam că orice decizie luam era judecată de toată lumea.

Radu s-a închis tot mai mult în el. Îl găseam noaptea uitându-se la poze cu copii pe telefon sau stând ore întregi în tăcere. Încercam să-l ajut, dar uneori simțeam că mă sufoc și eu.

Într-o duminică dimineața, Maria a apărut la ușă cu ochii roșii de plâns.

— Ioana… Radu… Vreau să vă cer iertare. Am fost nedreaptă cu voi. Mi-e greu să accept… dar vă iubesc și vreau să fiți fericiți.

A fost prima dată când am simțit că familia noastră are o șansă reală să meargă mai departe. Dar rana rămânea acolo – rana judecăților, a presiunii sociale, a visurilor spulberate.

Au trecut luni până când am putut vorbi deschis despre adopție. Până la urmă am decis împreună: vom încerca să fim părinți altfel decât ne-am imaginat vreodată.

Și totuși… uneori mă întreb: câte familii din România trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câți oameni sunt judecați pentru ceva ce nu ține de ei? Oare când vom învăța să fim mai buni unii cu alții?