„Mama nu vrea să-mi crească copiii, dar eu trebuie să-mi întrețin familia” – Povestea Anei din Ploiești

— Nu pot, Ana, nu pot! Nu mă mai ruga!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și jucării împrăștiate. Era a treia oară săptămâna asta când o sunam, cu speranța că poate, de data asta, va accepta să stea cu copiii măcar două ore. Dar răspunsul era mereu același: un „nu” tăios, fără explicații, fără milă.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Maria, cea mică, plângea în camera alăturată. Vlad și Ilinca se certau pe telecomandă. M-am sprijinit de chiuvetă și am simțit cum mă scufund. De când a murit Mihai, soțul meu, viața mea s-a transformat într-o cursă fără sfârșit. Nu mai aveam timp nici să plâng.

— Mami, mi-e foame! — a strigat Vlad.

— Imediat, puiule…

Dar nu era „imediat”. Erau ore întregi de gătit, spălat, făcut teme și alergat la serviciu. Lucram la supermarketul din colț, la casierie. Schimburi lungi, picioare umflate, zâmbete forțate pentru clienți care nu știau că în spatele casei de marcat se ascunde o mamă care nu mai știe cum să-și țină sufletul laolaltă.

În fiecare dimineață mă trezeam la 5:30. Îi îmbrăcam pe copii pe fugă, le puneam sandvișuri în ghiozdane și îi lăsam la grădiniță sau la școală. Apoi alergam la muncă. Seara îi luam acasă și începea partea cea mai grea: temele, baia, cina. Nu aveam timp să respir.

Uneori mă uitam la mama și nu o recunoșteam. Când eram mică, îmi promitea că va fi mereu lângă mine. Dar acum… Acum părea că nu mai are loc pentru mine în viața ei. Locuia singură într-un apartament cu două camere, la doar două stații de tramvai distanță. Nu lucra de ani buni. Avea timp. Dar nu voia.

— Ana, fiecare are viața lui! — mi-a spus într-o zi, când am încercat să-i explic cât de greu îmi este.

— Dar sunt copiii tăi! Sunt nepoții tăi! — am izbucnit eu.

— Eu mi-am crescut copiii. Acum e rândul tău.

Am simțit atunci un gol imens în piept. Nu era doar oboseala care mă doborâse, ci și sentimentul că nu mai am pe nimeni. Prietenele mele dispăruseră una câte una după înmormântare. Toți aveau problemele lor. Nimeni nu voia să audă de necazurile mele.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am stat pe marginea patului și am plâns în pumni. M-am gândit să renunț la serviciu, dar ce m-aș fi făcut fără bani? Alocațiile abia ajungeau pentru facturi și mâncare. Mihai nu lăsase nimic în urmă; tot ce aveam era apartamentul nostru mic și trei suflete care depindeau de mine.

Într-o zi de sâmbătă, am încercat din nou:

— Mamă, te rog… Măcar două ore să pot merge la medic cu Ilinca. Are febră de două zile și nu pot lipsi de la muncă luni…

— Nu pot, Ana! Am treabă!

— Ce treabă? — am întrebat cu voce joasă.

— Am și eu viața mea! — a ridicat tonul mama.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, Ilinca tușea încet pe bancheta din spate. M-am uitat la ea în oglindă și am simțit o furie mocnită: pe mama mea, pe soartă, pe toți cei care mă priveau cu milă dar nu făceau nimic.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce nu vine bunica niciodată la noi?

Am rămas fără cuvinte. Ce puteam să-i spun? Că bunica nu vrea? Că mama mea a obosit de viață înainte ca eu să apuc să trăiesc cu adevărat?

— Bunica… e ocupată, puiule.

— Dar toți colegii mei merg la bunici în weekend…

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu era vina lor că au rămas fără tată și fără bunici prezenți. Era vina mea? Sau a mamei mele?

Într-o zi am cedat nervos la serviciu. O clientă a început să țipe că i-am greșit restul. Am izbucnit în plâns chiar acolo, sub privirile tuturor. Șefa m-a chemat în birou:

— Ana, dacă ai nevoie de o zi liberă… Spune-mi!

Am dat din cap și am ieșit fără să spun nimic. Nu aveam nevoie de o zi liberă; aveam nevoie de o viață nouă.

Seara aceea am petrecut-o scriind o scrisoare mamei mele. I-am spus tot ce simt: cât de greu îmi este fără Mihai, cât de mult m-ar ajuta dacă ar sta măcar o oră cu copiii din când în când, cât de mult mă doare indiferența ei.

Nu mi-a răspuns niciodată la acea scrisoare.

Au trecut luni de atunci. Între timp am învățat să cer ajutorul vecinei mele, doamna Stela, care uneori stă cu copiii când trebuie să merg la medic sau la ședințe la școală. Am început să vorbesc mai mult cu copiii mei despre lipsuri și despre iubire. Le spun mereu că familia suntem noi patru și că vom reuși împreună.

Dar uneori noaptea mă întreb: oare unde greșesc? De ce unii părinți aleg să-și întoarcă spatele propriilor copii când au cea mai mare nevoie de ei? Poate că nu voi afla niciodată răspunsul… Dar voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?