Mama mă blestemă pentru că am fugit de acasă și nu o ajut cu fratele meu bolnav

— Ești o nenorocită! Să nu te mai prind vreodată pe aici! Să dea Dumnezeu să simți și tu ce simt eu!
Vocea mamei răsuna în mintea mea, chiar și acum, la două luni după ce am fugit de acasă. Îmi amintesc perfect acea dimineață: mi-am pus rucsacul pe umăr, am tras fermoarul și am ieșit pe furiș, încercând să nu trezesc pe nimeni. Dar mama era deja trează, ca de obicei, cu ochii umflați de nesomn și furie.
— Unde te duci, Miruna? Nu vezi că fratele tău are nevoie de tine? Eu nu mai pot!
Am vrut să-i răspund, să-i spun că nu mai pot nici eu, că nu mai suport să fiu sclava casei, să fiu mereu vinovată pentru tot ce merge prost. Dar nu am avut curaj. Am ieșit pe ușă și am fugit, cu inima bătându-mi nebunește în piept.
De atunci, viața mea s-a schimbat radical. Am dormit la o prietenă, apoi am găsit o cameră de închiriat într-un cartier mărginaș din București. Am început să lucrez la un supermarket, la casă, deși visam să merg la facultate. Dar nu aveam bani, nici sprijin, nici liniște.
Mama nu s-a oprit. A început să-mi scrie mesaje, la început rugătoare, apoi din ce în ce mai pline de ură. „Să te ia dracu, Miruna! Să nu ai parte de nimic bun! Să te îmbolnăvești și tu, să vezi cum e!”. Am blocat numărul, dar ea găsea mereu altul. Uneori mă suna de pe telefoane necunoscute, doar ca să-mi spună cât de mult o fac să sufere, cât de egoistă sunt, cât de mult îl chinui pe fratele meu, Darius, care e bolnav de la naștere.
Darius are 14 ani, dar mintea lui a rămas la vârsta de 5 ani. Nu poate merge singur, nu poate vorbi clar, are nevoie de ajutor la orice. De când tata a plecat, totul a căzut pe umerii mei și ai mamei. Dar mama nu a știut niciodată să iubească, doar să ceară, să reproșeze, să țipe.
Îmi amintesc serile când veneam de la școală, obosită, și trebuia să-l spăl pe Darius, să-i dau de mâncare, să-i schimb pampersul, în timp ce mama stătea pe canapea și fuma, cu ochii pierduți în televizor. Dacă greșeam ceva, dacă Darius plângea, era vina mea. Dacă luam o notă mică, era vina mea. Dacă nu aveam bani de mâncare, era vina mea.
— De ce nu poți fi și tu ca alte fete? De ce nu mă ajuți?
Nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu mama fratelui meu, nici servitoarea mamei mele. Voiam să trăiesc și eu, să am dreptul la fericire. Dar vinovăția mă roade în fiecare zi.
La supermarket, când văd mame cu copii sănătoși, râzând, mă opresc și mă uit la ele cu invidie. Mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut o familie normală. Dacă tata nu ar fi plecat. Dacă mama ar fi știut să mă iubească.
Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am primit un mesaj de la mama, de pe un alt număr: „Să nu vii la înmormântarea mea! Să nu plângi când o să mor! Să nu te apropii de Darius, că nu meriți!”. Am izbucnit în plâns, pe stradă, fără să-mi pese că mă vede lumea.
Prietenii mei nu înțeleg. Unii spun că ar trebui să mă întorc acasă, să o ajut pe mama. Alții spun că am făcut bine că am fugit. Dar nimeni nu știe ce înseamnă să trăiești cu cineva care te urăște și te blestemă zi de zi.
Într-o zi, m-am întâlnit cu vecina noastră, doamna Stanciu, la metrou. M-a privit lung, cu milă.
— Miruna, mama ta e distrusă fără tine. Dar și tu pari la fel de distrusă. Nu vrei să vă împăcați?
Am dat din umeri. Cum să mă împac cu cineva care mă vrea moartă? Cum să mă întorc într-un loc unde nu am fost niciodată iubită?
Noaptea, mă gândesc la Darius. Îmi e dor de el, de zâmbetul lui stângaci, de felul în care îmi strângea mâna când îi citeam povești. Dar nu pot să mă întorc. Nu pot să mă sacrific la nesfârșit pentru o mamă care nu vede în mine decât o slugă.
Uneori, mă gândesc să-i scriu o scrisoare. Să-i spun tot ce simt. Să-i spun că nu am fugit pentru că nu-mi pasă, ci pentru că nu mai puteam respira. Dar mi-e teamă. Mi-e teamă că va folosi și acele cuvinte împotriva mea.
Am început să merg la terapie, cu greu, din puținii bani pe care îi am. Psiholoaga mă întreabă mereu: „Ce vrei tu, Miruna? Ce îți dorești pentru tine?”. Nu știu să răspund. Nu am avut niciodată voie să mă gândesc la mine.
Într-o zi, am primit un mesaj diferit de la mama: „Darius a făcut febră mare. Nu știu ce să fac. Dacă pățește ceva, e vina ta.”. Am simțit cum mă prăbușesc. Am vrut să fug acasă, să-l iau în brațe, să-l salvez. Dar am rămas pe loc, paralizată de frică și de durere.
Mă întreb dacă voi putea vreodată să scap de vinovăția asta. Dacă voi putea să iert. Dacă voi putea să fiu fericită.
Poate că nu sunt o fiică bună. Poate că sunt egoistă. Dar cât timp trebuie să te sacrifici pentru o familie care nu te iubește? Voi ce ați face în locul meu?