„Mamă, de ce nu poți să-mi dai mai mult?” – Mărturia unei profesoare pensionare despre rușinea fiicei și neînțelegerile din familie

— Mamă, de ce nu poți să-mi dai mai mult?
Cuvintele acestea, rostite cu voce tremurată, dar tăioasă, au rămas agățate în aerul din bucătăria noastră mică, printre aburii de la supa de cartofi și mirosul de pâine prăjită. Era o seară rece de toamnă, iar eu, Maria, profesoară pensionară de limba română, încercam să-i explic fiicei mele, Irina, că nu pot să-i cumpăr adidașii scumpi pe care și-i dorea.

— Irina, știi că pensia mea abia ajunge pentru facturi și mâncare. Nu pot…
— Toate colegele mele au haine noi, telefoane bune! Numai eu trebuie să mă ascund, să inventez scuze. M-am săturat să mă simt mereu mai prejos!

Am simțit cum inima mi se strânge. Am muncit 40 de ani la școală, am crescut generații întregi de copii, le-am vorbit despre Eminescu și Blaga, le-am predat despre iubire și demnitate. Dar acasă, cu propriul meu copil, mă simțeam neputincioasă.

Irina avea 17 ani și era în ultimul an de liceu. Tatăl ei ne-a părăsit când ea avea doar 8 ani. De atunci, am fost doar noi două. Am făcut tot ce am putut: meditații după orele de școală, corectat lucrări până târziu în noapte, economisit fiecare leu. Dar pensia mea de 2.100 de lei nu ajungea niciodată pentru dorințele ei.

— Nu înțelegi că nu vreau să fiu milă nimănui? Toți râd de mine la școală!

Am vrut să-i spun că hainele nu definesc valoarea unui om, dar mi-am dat seama că vorbele mele nu mai au greutate pentru ea. Lumea ei era alta decât a mea: rețele sociale pline de imagini perfecte, presiunea grupului, dorința de a aparține.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la poza noastră din excursia la munte, când Irina avea doar 10 ani și încă mă ținea strâns de mână. Atunci era fericită cu puțin: o ciocolată caldă, un pulover tricotat de mine. Ce s-a schimbat? Unde am greșit?

A doua zi am încercat să vorbesc cu ea la micul dejun.
— Irina, știu că îți este greu. Și mie îmi este greu să te văd suferind. Dar nu pot să inventez bani…
— Lasă-mă în pace! Nu vreau să vorbesc!

A trântit ușa și a plecat la școală. Am rămas singură cu cafeaua rece și cu un nod în gât. Am început să mă gândesc la toate sacrificiile făcute: serile când mergeam flămândă la culcare ca să-i pot pune ei pachet la școală, iernile când purtam același palton vechi ca să-i pot lua manuale noi. Oare toate astea nu contează?

Seara am primit un telefon de la sora mea, Elena.
— Maria, ce faci? Pari abătută…
I-am povestit totul printre lacrimi.
— Nu e vina ta că lumea s-a schimbat. Copiii sunt altfel acum… Dar poate ar trebui să vorbești cu diriginta ei sau cu un psiholog. Să nu rămână cu rușinea asta în suflet…

Am încercat să urmez sfatul Elenei. Am mers la școală și am vorbit cu doamna dirigintă, doamna Popescu, o femeie caldă și înțelegătoare.
— Știu că Irina e retrasă în ultima vreme. Se vede că suferă… Dar să știți că e un copil bun și talentat. Poate ar ajuta să participe la activități unde nu contează banii: voluntariat, olimpiade…

Am plecat cu inima puțin mai ușoară, dar acasă m-a întâmpinat aceeași tăcere apăsătoare. Irina stătea în camera ei cu căștile pe urechi, izolată de lume și de mine.

Într-o duminică am găsit curajul să-i spun:
— Irina, te iubesc orice ar fi. Știu că nu pot să-ți ofer tot ce-ți dorești, dar dragostea mea pentru tine nu are preț. Poate nu sunt o mamă perfectă, dar am făcut tot ce am putut…
Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Știu că te chinui pentru mine… Dar uneori mi-e rușine cu viața noastră. Nu vreau să fiu altfel decât ceilalți…

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns amândouă. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou aproape.

Au trecut luni de atunci. Irina a început să participe la activități de voluntariat și a câștigat chiar un premiu la olimpiada de limba română. Încet-încet a început să-și accepte povestea și să fie mândră de cine este.

Dar rana aceea rămâne: sentimentul că nu sunt niciodată suficientă ca mamă doar pentru că nu pot oferi mai mult material.

Mă întreb adesea: oare dragostea unei mame valorează mai puțin decât banii? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât ne doare când ne simțim rușinați în ochii lor?