„Mamă, de ce nu mă iubești?” – Povestea unei femei românce despre abuz, răzbunare și iertare

— Nu mai plânge, Ilinca! Ți-am spus să nu mai plângi! vocea mamei mele răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de supă arsă. Aveam doar opt ani, dar deja știam că lacrimile nu fac decât să o înfurie mai tare. Mă strângeam lângă sobă, cu genunchii la piept, încercând să dispar. Fratele meu, Vlad, abia împlinise patru ani și se uita la mine cu ochii lui mari și umezi, sperând că o să-l salvez.

— Ilinca, de ce nu faci nimic? mă întreba uneori în șoaptă, când mama era plecată la muncă. Dar ce puteam face? Eram doar un copil, prinsă între frică și neputință.

Mama era mereu obosită, mereu nervoasă. Tata plecase când eu aveam cinci ani, iar ea nu ne-a iertat niciodată pentru asta. „Din cauza voastră a plecat! Voi sunteți blestemul meu!” ne repeta aproape zilnic. Nu știam ce făcusem greșit. Îmi doream doar să fiu iubită, să mă ia în brațe măcar o dată fără să tremur de teamă.

Anii au trecut greu. La școală eram mereu tăcută, cu hainele vechi și părul nepieptănat. Colegii râdeau de mine, dar nu-mi păsa. Doar Vlad conta. Îl luam de mână când veneam acasă și îi promiteam că într-o zi o să fugim amândoi undeva unde mama nu ne va mai găsi.

Într-o seară de iarnă, când zăpada se lipise de geamuri ca o perdea groasă, mama a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era beată și mirosea a țuică ieftină. Vlad vărsase supa pe masă și încerca să șteargă cu mâneca bluzei. Mama a țipat atât de tare încât am crezut că o să spargă ferestrele.

— Ești un prost! Nu ești bun de nimic! urlă ea și îl apucă de braț cu atâta forță încât Vlad începu să plângă în hohote.

Atunci s-a întâmplat ceva în mine. O furie veche, mocnită, a izbucnit ca un vulcan. Am sărit între ei și am țipat cât am putut:

— Lasă-l în pace! Nu vezi că e doar un copil?

Mama s-a întors spre mine cu ochii injectați și m-a lovit peste față. Am simțit gustul sângelui în gură și o durere ascuțită în obraz. Dar nu am plâns. Pentru prima dată, nu am plâns.

— Ieși afară! urlă ea.

Am ieșit în curte, tremurând de frig și furie. Zăpada scârțâia sub picioarele goale. M-am gândit să fug. Să-l iau pe Vlad și să plecăm oriunde, numai să nu mai simțim frica asta care ne sufoca zi de zi.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat lipită de ușă, ascultând cum Vlad plângea încet în camera lui. Dimineața, mama era deja plecată la muncă. M-am dus la Vlad și l-am găsit cu vânătăi pe brațe.

— Ilinca, te rog… Nu vreau să mai stau aici.

Atunci am luat hotărârea care avea să ne schimbe viața pentru totdeauna. Am strâns câteva haine într-o pungă veche și l-am luat pe Vlad de mână.

— Mergem la tanti Mariana, i-am spus. Ea o să ne ajute.

Tanti Mariana era sora mamei, locuia la marginea satului și era singura care ne zâmbea vreodată. Când ne-a văzut la ușă, cu ochii umflați și hainele murdare, a înțeles imediat.

— Intrați repede! Ce v-a făcut iar nebuna aia?

Am izbucnit în plâns abia atunci, în brațele ei. I-am povestit totul: bătăile, țipetele, frica permanentă. Mariana a sunat la Protecția Copilului fără să stea pe gânduri.

A urmat o perioadă de coșmar: anchete sociale, vizite la psiholog, interogatorii la poliție. Mama a venit la poarta Marianei și a urlat că suntem niște trădători, că o să ne blesteme pe viață.

— Să nu vă mai prind că vă întoarceți acasă! Nu mai sunteți copiii mei!

Am rămas la Mariana câteva luni până când autoritățile au decis că e mai bine să fim dați în plasament la o familie din orașul vecin. Vlad era speriat și tăcut; eu încercam să fiu puternică pentru el, dar noaptea plângeam în pernă până adormeam epuizată.

Anii au trecut greu și în familia nouă. Oamenii erau buni cu noi, dar rana din suflet nu se vindeca. M-am refugiat în învățat; am terminat liceul cu note mari și am intrat la facultate la București. Vlad s-a adaptat mai greu; avea coșmaruri și se temea de orice zgomot mai puternic.

La douăzeci de ani am primit un telefon neașteptat: mama era bolnavă grav și voia să mă vadă. Am ezitat mult înainte să merg la spital. Când am intrat în salon, era doar o umbră a femeii care mă terorizase atâția ani.

— Ilinca… îmi pare rău… n-am știut altfel… a șoptit ea cu voce stinsă.

Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să o ierte; alta voia să-i spun cât rău ne-a făcut.

— De ce nu ne-ai iubit? am întrebat-o printre lacrimi.

A început să plângă și ea. Mi-a povestit despre copilăria ei grea, despre bătăile primite de la bunicul meu, despre singurătatea după ce tata ne-a părăsit.

— Nu știu dacă pot să te iert… dar vreau să încerc… i-am spus înainte să plec.

Mama a murit câteva zile mai târziu. Am simțit o eliberare ciudată, dar și un gol imens în suflet. Vlad nu a vrut să vină la înmormântare; încă nu putea să uite tot ce suferise.

Acum sunt adult și încerc să-mi construiesc propria viață fără umbrele trecutului. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să vorbesc mai devreme? Dacă mama ar fi primit ajutor? Poate că povestea noastră ar fi fost alta…

Oare cât rău poate vindeca timpul? Și cât curaj trebuie să ai ca să rupi lanțul durerii din familie?