„Mă sună zilnic să mă întrebe de sănătate” – Dar oare chiar le pasă sau e vorba doar de moștenire?

— Mamă, ai luat pastilele azi? vocea Ioanei răsună metalic prin telefon, la fel ca în fiecare dimineață.

Îmi privesc mâinile tremurânde, cu vene albastre ieșite la suprafață, și răspund încet:

— Da, Ioana, le-am luat. Nu-ți face griji.

Dar știu că nu ascultă cu adevărat. Aud deja tastatura laptopului ei în fundal, semn că răspunsul meu e doar o bifă pe lista ei de sarcini zilnice. Închid ochii și încerc să-mi amintesc ultima dată când a venit să mă vadă. Cred că era încă frig afară, poate februarie. A adus o pungă cu portocale și a stat doar cât să-și bea cafeaua.

Mă ridic anevoie din fotoliu și mă apropii de fereastră. Blocul de vizavi e la fel de tăcut ca mine. Pe strada îngustă trec grăbiți câțiva tineri cu rucsacuri. Îmi amintesc cum alergam după copiii mei prin parc, cum le ștergeam genunchii juliți și le promiteam că totul va fi bine. Acum, tot ce primesc sunt telefoane scurte și mesaje seci: „Sper că ești bine. Să nu uiți să mănânci.”

Într-o zi de joi, primesc un telefon de la Vlad, băiatul meu cel mare. Vocea lui e grăbită:

— Mamă, ai primit plicul de la bancă? Să nu uiți să-l deschizi și să-mi spui dacă e ceva important.

— Nu l-am primit încă, Vlad. Dar ce s-a întâmplat?

— Nimic, doar să fii atentă la acte. Știi tu… să nu pierzi nimic.

Simt un nod în gât. De când a murit tatăl lor, Vlad a devenit obsedat de acte și moșteniri. Parcă tot ce contează acum sunt hârtiile, nu amintirile sau timpul petrecut împreună.

Seara, mă uit la poza veche de familie: eu, soțul meu și cei trei copii pe plajă la Eforie. Zâmbim larg, cu nisip în păr și soarele arzându-ne obrajii. Atunci eram totul unul pentru celălalt. Acum…

— Lidia, nu mai dramatiza! îmi spun uneori în gând. Poate exagerez eu… Poate copiii chiar mă iubesc, dar viața lor e prea agitată.

Dar nu pot să nu observ cum fiecare discuție ajunge inevitabil la bani, la apartament, la „ce facem dacă ți se întâmplă ceva”. Niciunul nu mă întreabă ce simt sau dacă mi-e dor de ei.

Într-o duminică ploioasă, primesc vizita neașteptată a Anei, vecina mea de palier. Intră cu o pungă de covrigi calzi și mă privește cu ochii ei blânzi:

— Lidia, iar stai singură? Copiii nu vin pe la tine?

— Nu prea… Sunt ocupați. Au serviciu, copii…

Ana oftează:

— Știi că și pe mine mă sună fata doar când are nevoie de ceva? Parcă am devenit niște automate de sfaturi și bani.

Râdem amar amândouă. Ne simțim ca niște umbre care bântuie prin casele lor goale.

Într-o zi primesc un telefon altfel. E Andrei, băiatul mijlociu:

— Mamă… am nevoie să-mi împrumuți niște bani până la salariu. Știi că te iubesc, nu?

Îmi vine să plâng. Îi spun că da, îl ajut cu ce pot. Dar după ce închide, mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Oare chiar mă iubește? Sau sunt doar un portofel cu părul alb?

De ziua mea primesc trei telefoane scurte și un buchet de flori livrat de curier. Niciunul nu vine să mă vadă. Privesc florile pe masă și simt cum sufletul mi se strânge.

Într-o seară, adun curaj și îi sun pe toți pe video:

— Vreau să vă spun ceva important.

Se uită mirați la mine din ecrane separate.

— Mi-e dor de voi. Mi-e dor să stăm împreună ca altădată. Nu vreau doar telefoane sau discuții despre acte și bani. Vreau să știu că vă pasă…

Se lasă o tăcere grea. Ioana oftează:

— Mamă… știi că te iubim… Dar viața e complicată.

Vlad se uită în altă parte:

— O să încercăm să venim mai des.

Andrei tace.

Închid apelul cu inima frântă și lacrimi pe obraz.

De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Telefoanele continuă zilnic, aceleași întrebări mecanice despre sănătate și pastile. Dar eu nu mai răspund mereu. Uneori las telefonul să sune și privesc cerul prin geamul murdar.

Mă întreb adesea: oare când am devenit pentru copiii mei doar o povară sau o promisiune materială? Oare câți bătrâni trăiesc aceeași singurătate tăcută ca mine?

Poate că nu banii sau moștenirea contează cu adevărat la finalul vieții… ci cine vine să-ți țină mâna când ți-e cel mai greu.