Lumina din întuneric: Povestea mea despre luptă, credință și vindecare

— Nu mai pot, Kamila! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei. Era a treia oară săptămâna aceea când o găseam plângând la masă, cu privirea pierdută și mâinile tremurânde. Avea ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. M-am apropiat încet, cu inima strânsă, și am încercat să o iau în brațe. S-a tras înapoi, ca și cum atingerea mea ar fi ars-o.

— Mamă, te rog… spune-mi ce să fac. Spune-mi cum pot să te ajut! — vocea mi se frângea, dar nu voiam să plâng. Nu voiam să fiu slabă în fața ei.

S-a ridicat brusc, a trântit cana pe masă și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură, cu un nod în gât și cu un sentiment de neputință care mă sufoca. De luni bune, mama nu mai era mama pe care o știam. Nu mai gătea, nu mai râdea, nu mai ieșea din casă decât dacă era absolut necesar. Tata era plecat la muncă în Italia de trei ani, iar eu eram singura care îi rămăsese aproape.

În fiecare zi mă întorceam de la facultate cu speranța că o voi găsi mai bine. Dar de fiecare dată găseam aceeași femeie tristă, îmbătrânită parcă peste noapte, care nu mai avea chef de nimic. Prietenele mele mă întrebau de ce nu ies cu ele în oraș, dar cum să le spun că nu pot lăsa casa singură? Cum să le explic că mi-e teamă să nu facă vreo prostie?

Într-o seară, după încă o ceartă în care mi-a spus că nu înțeleg nimic și că ar fi mai bine fără ea, am fugit în camera mea și am izbucnit în plâns. Am simțit că mă sufoc. Am început să mă rog, deși nu eram niciodată prea religioasă. Dar atunci am simțit că nu mai am altă cale.

— Doamne, dacă exiști cu adevărat, ajut-o pe mama! Ajută-mă să nu cedez… — am șoptit printre suspine.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama stând pe marginea patului meu. Avea ochii umflați de plâns.

— Kamila… iartă-mă pentru tot. Nu știu ce se întâmplă cu mine. Simt că mă scufund și nu pot ieși la suprafață…

Am luat-o de mână și am simțit pentru prima dată după mult timp că vrea să fie ajutată. Am început să caut soluții: am sunat-o pe mătușa Ana, care era asistentă medicală și știa un psiholog bun în oraș. Mama a acceptat cu greu să meargă la terapie, dar după câteva ședințe a început să vorbească mai mult cu mine.

Totuși, drumul spre vindecare era lung și plin de obstacole. Tata suna rar și părea mereu grăbit. Când i-am spus ce se întâmplă cu mama, a ridicat tonul:

— Ce vrei să fac? Să las totul aici și să vin acasă? Cine vă plătește facturile?

Am simțit furie și neputință. De ce trebuia să fiu eu cea care ține totul pe umeri? De ce nu putea tata să fie aici? De ce mama nu putea să fie puternică?

Într-o zi, când credeam că lucrurile merg spre bine, am găsit-o pe mama stând pe podea în baie, cu privirea pierdută și o cutie de pastile lângă ea. M-am prăbușit lângă ea și am început să plâng:

— Mamă, te rog! Nu mă lăsa singură! Te rog!

A fost momentul în care am realizat cât de grav era totul. Am sunat la ambulanță și am stat lângă ea la spital ore întregi, rugându-mă neîncetat. După ce a trecut pericolul, mama a început un tratament serios și a continuat terapia.

Au urmat luni grele, dar încet-încet am început să vedem lumina de la capătul tunelului. Mama a început să gătească din nou, să iasă la plimbare cu mine prin parc, să râdă la glumele mele proaste.

Într-o duminică dimineață am mers împreună la biserică. Nu știu dacă Dumnezeu a făcut minuni sau dacă pur și simplu credința ne-a dat puterea să mergem mai departe. Dar știu sigur că fără rugăciune și fără sprijinul celor din jur nu am fi reușit.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câți dintre noi trec prin astfel de momente fără ca ceilalți să știe? Câți oameni suferă în tăcere pentru că le e rușine sau teamă să ceară ajutor?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre durere, despre depresie, despre credință și despre cât de important este să nu renunți niciodată la cei dragi.

Oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când nu mai putem? Și câți avem puterea să cerem ajutor înainte să fie prea târziu?