Logodnica lui Radu: O lecție amară pentru mama

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! Ai înnebunit?
Vocea mamei răsuna în sufrageria noastră mică din Bacău, iar eu, Ioana, stăteam cu pumnii strânși pe marginea canapelei. Radu, fratele meu mai mare, tocmai intrase pe ușă cu o fată pe care nu o mai văzusem niciodată. Avea părul vopsit verde, un piercing în sprânceană și haine largi, negre, cu imprimeuri ciudate. Mama a rămas cu farfuria suspendată în aer, iar tata a tușit stânjenit.

— Mamă, ți-o prezint pe logodnica mea, Alina, a spus Radu cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau o urmă de provocare.

Alina a zâmbit timid și a întins mâna. Mama nici măcar nu s-a sinchisit să răspundă. A pus farfuria jos cu zgomot și s-a uitat la Radu ca și cum ar fi adus acasă un extraterestru.

— Asta e o glumă proastă? Ai uitat ce te-am învățat? Să-ți alegi o fată serioasă, dintr-o familie bună! Nu… nu așa ceva!

Radu a ridicat din umeri.

— Mamă, tu ai spus mereu că trebuie să mă însor cu cineva care să mă facă fericit. Alina mă face fericit.

Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Îl cunoșteam pe Radu: nu era genul care să facă gesturi impulsive fără motiv. Dar niciodată nu-l văzusem atât de hotărât să-și înfrunte părinții.

Tata a încercat să detensioneze atmosfera:

— Poate ar trebui să stăm la masă și să discutăm ca oamenii…

Mama l-a întrerupt:

— Nu am ce discuta! Radu, dacă vrei să-ți bați joc de noi, fă-o în altă parte!

Alina a rămas tăcută, privind în podea. M-am ridicat și am tras-o deoparte în bucătărie.

— Ești sigură că vrei să treci prin asta? am întrebat-o încet.

Ea a zâmbit trist.

— Nu-i prima dată când sunt judecată după cum arăt. Dar Radu mi-a spus că trebuie să-i arate mamei lui că nu totul e despre aparențe.

Am înțeles atunci că totul era un test. O lecție pentru mama, care mereu ne compara cu copiii vecinilor: „Uite ce fată cuminte are doamna Popescu! Tu de ce nu poți fi ca ea?”

Cina a fost un coșmar. Mama nu a scos niciun cuvânt. Tata încerca să vorbească despre vreme. Radu și Alina schimbau priviri complice. Eu simțeam că mă sufoc între două lumi: cea a părinților mei, plină de reguli și prejudecăți, și cea a lui Radu, care voia doar să fie acceptat pentru cine era.

După masă, mama l-a chemat pe Radu în camera ei. Am tras cu urechea fără rușine:

— Cum poți să-mi faci una ca asta? După tot ce am muncit pentru tine! Să vii cu… cu o fată care nici măcar nu știe să se îmbrace decent!

Radu a răspuns calm:

— Mamă, nu contează cum arată cineva. Contează ce fel de om e. Tu nici măcar nu ai întrebat-o nimic despre ea.

— Nu trebuie! Se vede din avion ce fel de fată e!

— Exact asta voiam să-ți arăt. Cât de repede judeci oamenii fără să-i cunoști.

A doua zi dimineață, Alina a plecat devreme. Înainte să iasă pe ușă, mi-a șoptit:

— Mulțumesc că ai fost drăguță cu mine. Să știi că Radu are nevoie de tine.

Am rămas singură în bucătărie, privind la cana ei uitată pe masă. Mama a intrat val-vârtej:

— S-a terminat! Nu vreau să mai aud de fata aia!

Radu a venit după-amiază singur acasă. S-a așezat lângă mine și mi-a spus adevărul:

— Ioana, Alina nu e logodnica mea. E doar o prietenă care m-a ajutat să-i dau mamei o lecție. M-am săturat să trăiesc după regulile ei absurde.

Am simțit un amestec de ușurare și teamă. Ce urma acum? Mama era devastată. Tata tăcea tot mai mult. Eu eram prinsă la mijloc între dorința de liniște și nevoia de adevăr.

Seara, mama l-a chemat din nou pe Radu la discuții.

— De ce ai făcut asta? Crezi că nu-mi pasă de tine?

Radu i-a răspuns cu voce tremurândă:

— Tocmai pentru că-ți pasă prea mult de ce cred alții ai ajuns să nu mai vezi cine sunt eu cu adevărat.

A urmat o tăcere grea. Mama plângea încet. Tata s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr lui Radu.

— Poate că am greșit și noi undeva… Poate că ar trebui să-l ascultăm mai mult pe băiatul nostru.

În zilele următoare, atmosfera s-a schimbat puțin câte puțin. Mama nu mai făcea remarci răutăcioase despre prietenii noștri sau despre cum ne îmbrăcăm. Radu a început să aducă acasă oameni diferiți: colegi de la facultate, prieteni din alte orașe. Încet-încet, familia noastră s-a deschis către altceva.

Dar rana rămâne. Încercările de a schimba mentalitatea părinților sunt grele și uneori dureroase. M-am întrebat adesea dacă merită lupta asta sau dacă nu cumva ne pierdem pe noi înșine încercând să-i mulțumim pe ceilalți.

Oare cât de mult contează aparențele într-o familie? Și cât suntem dispuși să riscăm pentru a fi acceptați exact așa cum suntem?