Lodospătarul nu e cantină! Cum fiica mea, Ana, și „prietenii” ei m-au adus în pragul disperării

— Ana, iar au venit toți la noi? Am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce deschideam ușa bucătăriei. Mirosul de cartofi prăjiți și râsetele zgomotoase ale adolescenților mă izbeau ca un val. Era deja a treia oară săptămâna asta când găseam masa plină de farfurii goale și resturi de chipsuri, iar frigiderul — aproape gol.

Ana, fiica mea de șaptesprezece ani, s-a uitat la mine cu ochii mari, puțin vinovați, puțin sfidători. — Mamă, doar am zis că vin câțiva colegi să lucrăm la proiect. Nu-i mare lucru…

— Nu-i mare lucru?! am izbucnit, uitând pentru o clipă că nu vreau să mă cert cu ea în fața prietenilor. — De trei zile gătesc pentru o armată! Cine plătește toate astea? Cine face curat după voi?

În colțul camerei, Vlad și Raluca, doi dintre „colegii” Anei, au făcut ochii mari și s-au prefăcut brusc ocupați cu telefoanele. Doar Mihai, băiatul cu părul vâlvoi, a încercat să glumească: — Doamna Maria, gătiți dumneavoastră cel mai bine din tot cartierul!

Am simțit cum mi se strânge inima. Pe de o parte, știam că adolescenții au nevoie de spațiu și libertate. Pe de altă parte, simțeam că sunt luată de bună. Soțul meu, Sorin, era la serviciu până târziu și rareori apuca să vadă ce se întâmplă cu adevărat acasă. Când îi povesteam, ridica din umeri: — Lasă-i, Maria, mai bine aici decât pe străzi.

Dar eu simțeam că nu mai pot. Seara, după ce toți plecau și Ana se retrăgea în camera ei, rămâneam singură cu chiuveta plină și frigiderul gol. Mă uitam la lista de cumpărături: lapte, ouă, brânză, carne — totul dispăruse ca prin farmec. Salariul meu de contabilă abia ajungea pentru noi trei. Începusem să mă întreb dacă nu cumva greșesc undeva.

Într-o zi de vineri, după o săptămână infernală la birou, am ajuns acasă mai devreme. Am deschis ușa și am auzit din nou râsete și muzică. Am intrat în bucătărie și am văzut-o pe Ana cu încă patru prieteni necunoscuți. Pe masă — pizza comandată pe banii mei și sucuri din frigider.

— Ana! Cine sunt copiii ăștia? am întrebat cu voce joasă, dar tăioasă.

— Sunt colegi noi… Mamă, nu te supăra, te rog! O să fac eu curat după.

— Nu e vorba doar de curățenie! am ridicat vocea fără să vreau. — E casa noastră, nu cantină publică!

Ana s-a înroșit la față. Prietenii ei au tăcut brusc. Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am simțit mică, neputincioasă și singură. Unde greșisem ca mamă? De ce nu vedea Ana cât mă doare?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului răbdării mele. Când Sorin a venit acasă, i-am spus totul printre suspine:

— Nu mai pot! Simt că nu mai e casa mea! Parcă trăiesc într-un hotel unde eu sunt menajera!

Sorin m-a luat în brațe și a oftat greu:

— Maria, poate ar trebui să vorbim serios cu Ana. Să-i punem niște limite.

A doua zi dimineață am chemat-o pe Ana la masă. Era tăcută și abătută.

— Ana, trebuie să discutăm serios. Înțeleg că vrei să fii gazdă bună pentru prietenii tăi, dar nu mai putem continua așa. Avem un buget limitat și eu nu mai fac față la tot ce presupune asta.

Ana a lăsat capul în jos:

— Îmi pare rău, mamă… Nu mi-am dat seama că te doare atât de tare. Credeam că e ok… Toți colegii mei spun că ai cea mai caldă casă.

— Nu vreau să nu mai aduci prieteni acasă, dar trebuie să existe niște reguli. Să aducă fiecare ceva când vin, să vă ajutați la curățenie și să nu mai fie atâta risipă.

A oftat adânc:

— O să le spun eu… Promit că se schimbă lucrurile.

Au trecut câteva săptămâni. Prietenii Anei au început să aducă dulciuri sau sucuri când veneau. Unii chiar au ajutat la spălat vasele sau la strâns masa. Dar nu toți au acceptat regulile mele. Unii au dispărut pur și simplu din peisaj.

Într-o seară, Ana a venit la mine în bucătărie:

— Mamă… Îți mulțumesc că ai avut răbdare cu mine. Știu că uneori profităm fără să ne dăm seama.

Am îmbrățișat-o strâns. Lacrimile mi-au curs din nou pe obraji — de data asta de ușurare.

Acum privesc în urmă și mă întreb: unde se termină generozitatea și unde începe exploatarea? Cum putem fi părinți buni fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate că răspunsul e undeva la mijloc, dar încă îl caut… Voi cum ați proceda?