Legături frânte: Povestea mea despre căutarea unui cămin și a propriei identități
— Nu vreau să merg! Nu mă mai luați de aici, vă rog! am țipat, agățându-mă cu disperare de patul metalic din camera mea de la centrul de plasament. Vocea educatoarei, doamna Lidia, era calmă, dar ochii îi trădau oboseala: — Radu, trebuie să încerci. Familia Popescu vrea să te cunoască. Poate acolo vei fi fericit. Dar eu știam deja ce înseamnă să fii „adoptat” — să fii mutat dintr-un loc străin în altul, să fii privit ca un musafir, niciodată ca un fiu.
Aveam zece ani atunci, dar sufletul meu era deja bătrân. În fiecare noapte, mă rugam să vină mama mea adevărată, să mă ia acasă. Dar nu a venit niciodată. În schimb, am ajuns în casa familiei Popescu, unde mirosul de ciorbă și mobila veche nu reușeau să ascundă răceala dintre pereți. Doamna Popescu mă privea ca pe un proiect eșuat, iar domnul Popescu era mereu ocupat cu serviciul. Într-o seară, după ce am spart din greșeală o cană, doamna Popescu a țipat la mine: — Nu ești în stare de nimic! De ce nu poți fi ca ceilalți copii? Atunci am știut că nu voi rămâne acolo.
După doar șase luni, m-au trimis înapoi la centru. „Nu ne-am potrivit”, au spus. Dar eu am simțit că nu sunt bun de nimic, că nu merit iubirea nimănui. În anii care au urmat, am devenit tăcut, retras. Colegii mei din centru mă tachinau: — Uite-l pe Radu, băiatul pe care nu-l vrea nimeni! Îmi ascundeam fața în pernă și plângeam în tăcere.
Viața la centru era o rutină cenușie: trezirea la șase dimineața, micul dejun fad, școala unde profesorii ne priveau cu milă sau dispreț, apoi întoarcerea la centru și așteptarea unei vizite care nu mai venea niciodată. Uneori, mă uitam pe geam la familiile care își luau copiii de la școală și mă întrebam: De ce eu? Ce am făcut să merit asta?
Totul s-a schimbat într-o zi ploioasă de noiembrie, când la centru au venit doamna Mariana și domnul Ion. Erau diferiți — nu promiteau nimic, nu zâmbeau forțat. Doamna Mariana avea ochii blânzi și vocea caldă: — Radu, vrem doar să te cunoaștem. Nu trebuie să faci nimic special. Domnul Ion mi-a întins mâna: — Hai să bem o ciocolată caldă împreună. Am acceptat cu reținere.
Primele întâlniri au fost stângace. Eu nu vorbeam mult, iar ei nu puneau presiune pe mine. Încet-încet, am început să le povestesc despre visele mele — că vreau să devin pictor, că îmi place să citesc povești cu eroi care își găsesc locul în lume. Doamna Mariana m-a dus la muzeu, iar domnul Ion mi-a cumpărat un set de acuarele.
După câteva luni, m-au întrebat dacă vreau să merg să locuiesc cu ei pentru o perioadă de probă. Am acceptat, dar frica nu mă părăsea: dacă și ei mă vor trimite înapoi? Prima seară în casa lor a fost ciudată. Mirosea a prăjituri proaspete și a lemn ars în sobă. La cină, domnul Ion a spus o glumă și toți am râs — chiar și eu.
Dar trecutul nu mă lăsa să fiu liniștit. Într-o noapte, am avut un coșmar și am spart un pahar în bucătărie. M-am speriat că vor reacționa ca familia Popescu. Am început să plâng: — Îmi pare rău! Nu am vrut! Doamna Mariana m-a îmbrățișat strâns: — Radu, nu-i nimic. Toți greșim. Aici ești acasă.
Cu timpul, am început să cred că poate merit și eu iubire. Dar la școală lucrurile nu erau ușoare. Colegii râdeau de mine: — Orfanule! Cine te-a mai luat și pe tine? Am vrut să renunț, dar domnul Ion mi-a spus: — Radu, oamenii spun lucruri urâte când nu înțeleg prin ce ai trecut. Tu ești mai puternic decât crezi.
Într-o zi, la școală s-a organizat un concurs de pictură. Am ezitat să particip, dar doamna Mariana m-a încurajat: — Arată-le cine ești tu cu adevărat! Am pictat un copac cu rădăcini adânci și ramuri care se întind spre cer. Lucrarea mea a câștigat premiul întâi. Pentru prima dată, m-am simțit mândru de mine.
Totuși, rana respingerii nu s-a vindecat complet. Într-o seară, după ce am văzut un film despre copii abandonați, am izbucnit: — De ce mama mea nu m-a vrut? De ce trebuie să port mereu povara asta? Domnul Ion m-a privit cu tristețe: — Nu știu răspunsul, Radu. Dar știu că tu meriți să fii iubit.
Astăzi am 18 ani și încă mă lupt cu umbrele trecutului. Sunt recunoscător pentru familia pe care am găsit-o, dar uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să mă simt complet acasă în pielea mea.
Oare chiar putem lăsa trecutul în urmă? Sau rănile copilăriei ne urmăresc toată viața? Voi ce credeți?