Lăsată cu nora însărcinată, în timp ce fiul meu pleacă în delegație: Cum am descoperit adevărul din spatele zâmbetelor lor

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să mă prefac că totul e bine! vocea Irinei răsuna spart în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Era trecut de ora opt seara, iar Vlad tocmai plecase la tren, chipurile pentru o delegație urgentă la București. Mă uitam la Irina, cu burta ei rotundă și ochii roșii de plâns, și simțeam cum mi se strânge inima.

— Irina, liniștește-te, draga mea. Vlad se va întoarce repede. Știi că nu-i place să te lase singură… am încercat să o mângâi, dar ea s-a tras brusc.

— Nu înțelegi! Nu e vorba doar de Vlad! E… totul! Casa asta, banii, presiunea… Nu mai pot!

Am tăcut. În ultimele luni, viața noastră se schimbase radical. Vlad fusese dat afară de la serviciu după restructurări. Irina, care lucra la o florărie din cartier, fusese concediată când patronul a închis afacerea. Dintr-o dată, pensia mea de profesoară pensionară era singura sursă de venit pentru toți trei — și pentru copilul care urma să vină.

La început am zis că e doar o perioadă grea. Dar apoi au început să apară cheltuieli ciudate: facturi mai mari decât de obicei, cumpărături scumpe pe cardul meu, pachete misterioase aduse de curier. Când am întrebat, Vlad mi-a spus că sunt lucruri pentru copil sau pentru Irina, că are nevoie de liniște și confort. Dar ceva nu se lega.

În seara aceea, după ce Irina s-a retras în camera lor și am rămas singură cu gândurile mele, am simțit pentru prima dată că nu mai pot avea încredere nici măcar în propriul meu fiu. Am luat telefonul și am început să caut printre mesajele lui Vlad. Nu-mi stătea în fire să fac asta, dar disperarea mă împingea.

Am găsit conversații cu un anume Doru — un prieten vechi de-al lui Vlad. Discutau despre niște bani pe care trebuiau să-i primească „de la mama”, despre cum „Irina trebuie să joace teatru” și despre „planul” care va rezolva toate problemele lor financiare. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine cu ochii umflați.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva. Vlad nu e plecat în delegație. S-a dus la Doru să discute despre niște bani… Știu că nu e corect ce facem cu tine. Ne-am gândit că dacă te facem să crezi că suntem disperați, o să ne ajuți mai mult. Dar eu nu mai pot! Nu vreau să trăiesc așa!

Am privit-o lung. M-am simțit trădată și totuși mi-era milă de ea — era doar o fată speriată, prinsă într-un joc murdar.

— Irina, de ce ai acceptat? De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-a fost frică! Vlad zicea că dacă nu facem așa, nu vom avea niciodată bani pentru copil… Și eu chiar îl iubesc pe Vlad… Dar nu mai pot! Nu vreau să-mi cresc copilul în minciună!

În momentul acela am luat o decizie. Am sunat-o pe sora mea, Mariana, și i-am povestit totul.

— Tu trebuie să ai grijă de tine și de copilul tău! i-am spus Irinei. Vlad va trebui să dea socoteală pentru ce a făcut.

Când Vlad s-a întors acasă după două zile, l-am așteptat în sufragerie. Irina stătea lângă mine, cu mâinile pe burtică.

— Vlad, trebuie să vorbim. Știu totul despre planul tău cu Doru. Știu cum m-ai mințit și cum ai pus-o pe Irina să joace teatru ca să scoți bani de la mine.

Vlad a rămas mut. A încercat să nege la început, apoi a izbucnit:

— Mamă, nu înțelegi! Am făcut-o pentru familie! Pentru copil! Nu mai aveam altă soluție…

— Soluția nu e minciuna! Ai uitat cine te-a crescut? Ai uitat cât am muncit ca să ai tu tot ce-ți trebuie?

Irina plângea în hohote. Vlad s-a prăbușit pe canapea, cu capul în mâini.

— Iartă-mă… Iartă-mă, mamă… N-am vrut să te rănesc…

— Nu știu dacă pot să te iert acum. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa pe nimeni să profite de mine — nici măcar tu.

Au urmat zile grele. Vlad a plecat la Doru și n-a mai dat niciun semn două săptămâni. Eu am rămas cu Irina și am încercat să o ajut să-și găsească un rost — i-am propus să stea la mine până naște și apoi să vedem împreună ce putem face.

Într-o seară târzie, când Irina adormise pe canapea cu mâna pe burtică, m-am uitat la ea și m-am întrebat: Oare cât de departe suntem dispuși să mergem pentru cei pe care îi iubim? Și când devine sacrificiul orbire? Poate cineva să ierte cu adevărat trădarea din familie?