Lana nu mai e fata mea: Unde am greșit ca mamă?

— Lana, te rog, spune-mi ce se întâmplă cu tine! Nu mai ești fata mea, nu te mai recunosc… vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi în timp ce o priveam cum își strângea brațele în jurul trupului, ca și cum ar fi vrut să se ascundă de mine, de lume, de ea însăși.

Era o seară rece de noiembrie, iar bucătăria mirosea a ceai de tei și pâine prăjită. Dar între noi era un zid de gheață. Lana, fata mea cea veselă, cea care râdea cu poftă și umplea casa cu povești, stătea acum în fața mea ca o umbră. Ochii ei mari, odinioară plini de lumină, erau goi și obosiți. De când s-a măritat cu Darius, parcă s-a stins încetul cu încetul.

— Nu e nimic, mamă. Sunt doar obosită, atât. Am mult de lucru la serviciu… a șoptit ea, evitându-mi privirea.

Dar eu știam că nu e doar oboseala. O mamă simte când copilul ei suferă. Și eu simțeam că Lana se sufocă în propria viață. Darius era mereu politicos cu noi, dar rece. Nu-i plăcea să stea prea mult pe la noi, iar când veneau împreună, Lana abia dacă scotea două vorbe. Odată ce ieșeau pe ușă, mă apuca un gol în stomac și mă întrebam: unde am greșit?

Soțul meu, Ion, încerca să mă liniștească:

— Maria, nu te mai frământa atâta! E fată mare, are viața ei. Poate așa e firea ei acum… oamenii se schimbă.

Dar eu nu puteam să accept asta. Nu după ce am crescut-o cu atâta dragoste, nu după ce am visat pentru ea o viață plină de bucurie și libertate. În fiecare seară mă rugam să-mi dea Dumnezeu un semn, să știu ce să fac.

Într-o zi, am decis să merg la ea la serviciu sub pretextul că eram prin zonă. Am găsit-o la birou, palidă și cu cearcăne adânci. Colegii ei păreau să o evite. Am invitat-o la o cafea după program.

— Mamă, nu pot azi… Darius mă așteaptă acasă. Se supără dacă întârzii.

Tonul vocii ei era atât de plat încât m-a durut fizic. Am încercat să glumesc:

— Ce-i cu băiatul ăsta? Parcă e general de armată! Nu te lasă nici la o cafea cu mama ta?

Lana a zâmbit forțat și a dat din umeri:

— E obosit și el… vrea liniște.

Am plecat acasă cu inima grea. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele din copilăria Lanei: cum îi citeam povești înainte de culcare, cum dansam împreună prin bucătărie, cum îmi spunea toate secretele ei. Unde dispăruse fata aceea? Ce făcusem greșit?

Într-o duminică dimineață, am primit un telefon de la vecina Lanei:

— Maria, nu vreau să te sperii, dar aseară am auzit țipete din apartamentul lor… Parcă era vocea Lanei. Poate ar trebui să vorbești cu ea.

Inima mi-a sărit din piept. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o imediat:

— Lana, ești bine? Ce s-a întâmplat aseară?

A tăcut câteva secunde lungi.

— Nimic… doar ne-am certat puțin. E normal între soți.

Vocea îi tremura ușor.

— Lana, te rog… dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi! Nu trebuie să treci singură prin nimic.

A oftat adânc:

— Mamă… nu pot vorbi acum. Darius e acasă.

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să mă învinuiesc: poate am fost prea permisivă când era mică? Poate i-am dat impresia că trebuie să fie mereu cuminte și să nu deranjeze pe nimeni? Poate i-am spus prea des „fii fată bună”, iar acum nu știe să spună „nu”?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea mea. Am început să citesc despre relații toxice, despre abuz emoțional. Am încercat să vorbesc cu Ion:

— Trebuie să facem ceva! Nu vezi că fata noastră suferă?

El a ridicat din umeri:

— Maria, nu putem interveni în căsnicia lor. O să-și rezolve singuri problemele.

Dar eu nu puteam sta deoparte. Am început să-i trimit Lanei mesaje zilnic: „Te iubesc”, „Sunt aici pentru tine”, „Orice ar fi, poți veni acasă”. Uneori răspundea scurt, alteori deloc.

Într-o zi, am găsit-o pe banca din parc, plângând în hohote. M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe fără să spun nimic. După câteva minute a izbucnit:

— Mamă… nu mai pot! Simt că mă sufoc! Darius mă controlează tot timpul… nu am voie să ies cu prietenele, nu am voie să vorbesc cu tine decât când e el plecat… Mă face să cred că totul e vina mea!

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Lana, vino acasă! Nu trebuie să trăiești așa! Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți mică!

A clătinat din cap:

— Mi-e frică… Dacă plec, o să mă caute peste tot. Și ce o să zică lumea? Că n-am fost în stare să-mi țin familia?

Am strâns-o mai tare la piept:

— Lumea poate spune orice! Eu vreau doar ca tu să fii fericită și liberă!

A doua zi a venit acasă cu o valiză mică și ochii umflați de plâns. Ion a privit-o lung și a spus doar atât:

— Orice ar fi fost între voi doi, tu rămâi fata noastră.

Au urmat luni grele: vizite la psiholog, nopți nedormite și multe lacrimi. Dar încet-încet, Lana a început să zâmbească din nou. A reluat legătura cu prietenele ei vechi și a început chiar un curs de pictură.

Uneori încă mă întreb: unde am greșit? Ce puteam face altfel ca mamă? Sau poate uneori dragostea noastră devine fără să vrem un lanț invizibil care leagă copiii de ideea că trebuie să rabde orice pentru „binele familiei”? Voi ce credeți — când ar trebui un părinte să intervină și cât de mult putem salva pe cineva care nu vrea sau nu poate încă să fie salvat?