Karma la Raftul Cinci: O Dramă Printre Rafturile Supermarketului

— Nu mai suport aglomerația asta, Vlad! De ce nu putem veni și noi la cumpărături dimineața, când nu e nimeni? vocea Ioanei răsună printre rafturile pline de promoții, în timp ce încercam să-mi fac loc cu coșul printre oameni grăbiți și copii care alergau în toate direcțiile.

— Știi bine că nu pot lipsi de la birou, îi răspund, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam deja cum mă apasă atmosfera sufocantă. Era vineri după-amiază, iar supermarketul din cartierul nostru din Ploiești era plin ochi. Ioana, mereu perfecționistă, verifica lista de cumpărături de pe telefon, iar eu mă străduiam să găsesc un loc liber la raftul cu lactate.

— Vlad, ia și două iaurturi pentru mama, că tot mergem la ea mâine, mă roagă Ioana, aruncându-mi o privire scurtă, dar plină de înțelesuri. Mă simțeam deja obosit, dar nu voiam să-i stric dispoziția. Am întins mâna după iaurturi, când am simțit o atingere pe umăr. M-am întors brusc și am dat nas în nas cu cineva pe care nu-l mai văzusem de ani buni: Radu, fostul meu coleg de liceu, cel care, cu ani în urmă, îmi făcuse viața un coșmar.

— Vlad? Tu ești? Ce surpriză! a exclamat el, cu un zâmbet larg, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic între noi. M-am blocat pentru o clipă, am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-mi ascund disconfortul, dar Ioana, atentă ca întotdeauna, a observat imediat.

— Bună, Radu, am răspuns sec, încercând să nu las trecutul să mă copleșească. Dar nu puteam uita. În liceu, Radu fusese liderul unui grup care mă tachina constant, mă umilea în fața colegilor și mă făcea să mă simt invizibil. Ani de zile am dus povara asta, fără să spun nimănui, nici măcar Ioanei.

— Ce faci, măi, Vlad? Nu te-am mai văzut de la reuniunea de zece ani! Ai rămas tot în oraș? a continuat el, de parcă eram cei mai buni prieteni. Ioana s-a apropiat, simțind tensiunea.

— Da, am rămas. Lucrez la firmă de contabilitate, îi răspund, încercând să-mi păstrez vocea calmă. Ioana mă strânge ușor de mână, semn că e lângă mine, orice ar fi.

— Ce coincidență! Și eu m-am mutat recent înapoi, după ce am divorțat. Viața, ce să-i faci… a oftat Radu, cu un aer de om obosit. Pentru o clipă, am simțit o urmă de milă, dar am alungat-o rapid. Nu uitasem cum mă făcuse să mă simt, cum îmi distrusese încrederea în mine.

— Vlad, hai să mergem, ne așteaptă coada la casă, a intervenit Ioana, cu o voce fermă. Am dat din cap și am pornit spre casele de marcat, dar Radu ne-a urmat.

— Vlad, știi… voiam să-ți spun ceva de mult. Poate nu-ți mai amintești, dar în liceu am fost un prost. Am făcut multe greșeli, mai ales față de tine. Am trecut prin multe în ultimii ani și am realizat cât de mult rău am făcut. Îmi pare rău, sincer. Dacă poți, iartă-mă, a spus el, cu o voce tremurată, chiar acolo, între rafturile cu conserve și dulciuri.

Am rămas fără cuvinte. Ioana s-a uitat la mine, așteptând reacția mea. În jurul nostru, oamenii treceau grăbiți, fără să știe ce furtună se dădea în sufletul meu. M-am uitat la Radu și am văzut în ochii lui o sinceritate pe care nu o mai întâlnisem la el niciodată. Pentru o clipă, am vrut să-l resping, să-i spun că nu pot uita, dar ceva din mine s-a frânt. Poate era timpul să las trecutul în urmă.

— Nu e ușor să uit, Radu. Dar apreciez că ai avut curajul să-mi spui asta. Poate că viața ne dă fiecăruia ce merităm, la un moment dat, am spus, cu voce joasă. Radu a dat din cap, cu ochii în lacrimi, și s-a îndepărtat încet, lăsându-ne singuri.

La casă, Ioana m-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Sunt mândră de tine. Nu mulți ar fi avut puterea să reacționeze așa. Dar tu ai ales să fii omul mai bun.

Am zâmbit amar, privind la coada interminabilă. În jurul nostru, viața mergea mai departe, oamenii se certau pentru locuri la casă, copiii plângeau, iar casiera părea la capătul răbdării. Dar pentru mine, ceva se schimbase. Simțeam că am lăsat o povară jos, că am făcut pace cu trecutul.

Pe drum spre casă, Ioana a rupt tăcerea:

— Crezi că oamenii chiar se pot schimba?

Am privit pe geam, la orașul luminat de apus, și am răspuns mai mult pentru mine:

— Poate că da. Sau poate că viața îi obligă să vadă cine au fost cu adevărat. Dar oare noi, cei răniți, putem ierta cu adevărat? Sau doar ne mințim că am trecut peste?

Voi ce credeți? Ați putea ierta pe cineva care v-a rănit profund, dacă viața v-ar pune față în față cu el, chiar și într-un supermarket aglomerat?