Izgonul din propria casă pentru amanta lui – un an mai târziu am devenit patroana firmei lui

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Cum poți să ne dai afară din casă? Am tremurat, strângându-l pe Radu la piept, în timp ce Vlad își împacheta lucrurile și arunca priviri reci peste umăr. — Nu mai ești parte din viața mea, Ana. E mai bine așa. Pentru toți. Vocea lui era tăioasă, străină. În spatele lui, Irina, femeia pentru care îmi sacrificasem liniștea, zâmbea cu colțul gurii, sigură pe ea.

Așa a început sfârșitul lumii mele. Într-o seară de noiembrie, cu ploaia bătând în geamuri și cu inima frântă, am ieșit din casa pe care o construisem împreună, ținându-l de mână pe Radu. Avea doar șapte ani și nu înțelegea de ce tata nu ne mai vrea. Am dormit la sora mea, Ioana, într-o cameră mică și rece. Noaptea îl auzeam pe Radu plângând în somn. Mă simțeam vinovată că nu am putut să-l protejez.

Vlad era patronul unei firme de transport – muncisem și eu acolo, ani la rând, dar totul era pe numele lui. După divorț, nu mi-a lăsat nimic. Nici măcar mașina veche cu care mergeam la piață. Avocații lui au avut grijă să mă lase fără niciun drept. Am simțit că mă sufoc de nedreptate și furie.

— Ana, trebuie să mergi mai departe! Nu poți să te lași doborâtă! Ioana încerca să mă încurajeze, dar eu eram o umbră. Mergeam la muncă la supermarket, schimbam rafturi și zâmbeam mecanic clienților. Radu se retrăsese în el însuși. Nu mai voia să meargă la școală.

Într-o zi, l-am găsit desenând o casă mare cu trei oameni: eu, el și Vlad. M-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu un avocat nou, doamna Popescu, care mi-a spus că pot cere reevaluarea partajului dacă dovedesc că am contribuit la firmă. Am adunat facturi, emailuri, martori – tot ce puteam. Am depus dosarul și am început lupta.

Vlad m-a sunat furios: — Ce vrei de la mine? Nu ți-e rușine? Ai tot ce-ți trebuie! — Nu vreau nimic de la tine! Vreau doar dreptate pentru mine și pentru Radu! i-am răspuns tremurând.

Lunile au trecut greu. Procesul a fost un coșmar: minciuni, acuzații, priviri disprețuitoare din partea Irinei. Dar am rezistat. Într-o zi de primăvară, judecătoarea a decis: firma urma să fie împărțită. Vlad a refuzat să-mi dea bani – așa că am cerut partea mea în acțiuni.

A fost un șoc pentru el. Nu credea că voi avea curajul să intru în lumea lui. Dar am făcut-o. Am început să merg la firmă zilnic. Angajații mă priveau cu suspiciune – mulți erau de partea lui Vlad sau a Irinei, care între timp devenise „doamna directoare”.

Am găsit haos: facturi neplătite, camioane defecte, clienți nemulțumiți. Vlad era prea ocupat cu noua lui viață ca să se mai ocupe de afaceri. Am muncit zi și noapte. Am vorbit cu șoferii, am renegociat contracte, am adus clienți noi.

— Doamnă Ana, nu credeam că o să rezistați aici! mi-a spus într-o zi Costel, unul dintre cei mai vechi șoferi. — Nici eu nu știam că pot… dar nu am altă opțiune.

Irina a încercat să mă saboteze – a răspândit zvonuri despre mine, a încercat să mă facă de râs în fața angajaților. Dar am mers înainte. Când Vlad a văzut că firma începe să meargă mai bine sub conducerea mea, a încercat să mă convingă să-i vând partea mea.

— Ana, hai să fim oameni mari! Îți dau bani buni pe acțiuni! — Nu vreau banii tăi, Vlad. Vreau să arăt că pot reuși fără tine!

Radu a început să zâmbească din nou când l-am luat prima dată la birou și i-am arătat biroul meu nou. — Mami, ești șefa? — Da, puiule! Sunt șefa vieții mele!

Un an mai târziu, Vlad a pierdut tot: firma era acum sub controlul meu total – el s-a retras rușinat după ce Irina l-a părăsit pentru un alt bărbat cu bani mai mulți.

Am reușit să cumpăr un apartament mic pentru mine și Radu. Nu era vila noastră veche, dar era casa noastră – plină de râsete și liniște.

Uneori mă întreb: dacă nu m-ar fi dat afară Vlad atunci, aș fi avut vreodată curajul să lupt pentru mine? Sau aș fi rămas toată viața umbra unei femei trădate?

Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești cu adevărat… Voi ce ați fi făcut în locul meu?