Izgonită din familie pentru că am ales să fiu mamă: Zece ani mai târziu, când trecutul bate la ușă

— Ieși afară! Nu mai ai ce căuta sub acoperișul nostru! Ți-ai făcut-o cu mâna ta!

Vocea tatălui meu răsuna încăpățânată și rece, ca o ușă trântită în miez de noapte. Aveam 19 ani, iar burta abia începea să se vadă. Mama stătea în spatele lui, cu ochii roșii și buzele strânse, incapabilă să rostească vreun cuvânt. Într-o mână țineam un rucsac cu câteva haine, în cealaltă tremuram de frică și rușine. Nici nu apucasem să spun tot adevărul — că nu știam dacă voi putea crește singură un copil, că mi-era teamă de lumea de afară, că încă îi iubeam, chiar dacă mă alungau.

Am coborât scările blocului din Berceni cu inima frântă și ochii încețoșați de lacrimi. În minte îmi răsunau cuvintele tatei: „Ne-ai făcut de râs! Nu mai ești fata noastră!”

Așa a început viața mea de adult. Fără sprijin, fără bani, fără un plan. Prietenul meu, Radu, tatăl copilului, dispăruse din peisaj la prima veste despre sarcină. „Nu sunt pregătit”, mi-a spus la telefon, apoi nu a mai răspuns niciodată. Am dormit câteva nopți pe la o colegă de liceu, Oana, dar părinții ei nu au acceptat să mă țină prea mult. „Nu vrem probleme”, mi-a spus mama ei într-o dimineață, evitându-mi privirea.

Am ajuns la un centru maternal din Rahova. Acolo am cunoscut femei ca mine — tinere speriate, alungate de acasă pentru că au îndrăznit să greșească. Îmi amintesc cum plângeam noaptea în patul metalic, mângâind burtica și promițându-i fetiței mele că nu o voi abandona niciodată.

Nașterea a fost grea. Am născut singură, cu asistentele care mă priveau cu milă și uneori cu dispreț. „Alt copil fără tată”, am auzit-o pe una șoptind. Am numit-o Ana-Maria, după bunica mea care mă învățase să fiu puternică.

Anii au trecut greu. Am lucrat ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier, apoi ca menajeră la o familie din Cotroceni. Fiecare leu era numărat. Ana-Maria mergea la grădiniță cu haine primite de la Crucea Roșie și uneori se întorcea plângând acasă: „Mami, copiii râd de mine că nu am tati.” Îmi mușcam buzele să nu plâng în fața ei.

Într-o zi, când Ana-Maria avea șapte ani, am primit un telefon neașteptat. Era mama.

— Ivana… tatăl tău e bolnav. Avem nevoie de ajutor. Poți veni?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Zece ani fără niciun semn de la ei. Zece ani în care m-au lăsat să mă descurc singură. Acum aveau nevoie de mine?

Am mers la spital cu inima grea. Tata era palid și slăbit pe patul alb. M-a privit cu ochii goi, dar nu a spus nimic. Mama a început să plângă.

— Ivana, te rog… iartă-ne! Am fost orbi… Ne-a fost frică de gura lumii… Am greșit!

Am simțit furia clocotind în mine. Am vrut să țip: „Unde erați când aveam nevoie de voi? Unde erați când Ana-Maria plângea după bunici?” Dar m-am uitat la fiica mea, care stătea timid lângă mine și i-am văzut ochii mari și curioși.

— Mami, cine sunt oamenii aceștia?

Am înghițit în sec.

— Sunt bunicii tăi, iubita mea.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama s-a apropiat încet de Ana-Maria și a îmbrățișat-o stângaci.

— Iartă-ne… suntem niște bătrâni proști…

Tata a început să plângă pentru prima dată în viața mea.

Au urmat luni de vizite la spital, discuții lungi și dureroase. Tata s-a stins într-o dimineață ploioasă de noiembrie, ținându-mă de mână și șoptindu-mi: „Îmi pare rău…”

După înmormântare, mama a venit să stea cu noi. La început a fost greu — Ana-Maria nu o cunoștea, eu încă purtam în suflet rana trădării. Dar încet-încet am început să vorbim despre trecut. Mama mi-a povestit cât de greu i-a fost fără mine, cum a plâns nopți întregi și cum ar fi vrut să mă caute dar nu a avut curajul să-l înfrunte pe tata.

Într-o seară, după ce Ana-Maria a adormit, am întrebat-o:

— De ce m-ați alungat? Cum ați putut?

Mama a oftat adânc.

— Ne-a fost frică… Frică de ce va spune lumea, frică să nu te pierdem de tot… Dar tocmai asta am făcut. Am pierdut zece ani din viața ta.

Am plâns împreună mult timp în acea noapte.

Astăzi locuim împreună într-un apartament mic din Drumul Taberei. Eu lucrez la o firmă de curățenie și încerc să-i ofer Anei-Maria tot ce pot. Mama are grijă de ea cât sunt la muncă. Încercăm să fim o familie — una ciudată, cu răni adânci, dar cu speranță.

Uneori mă întreb dacă pot ierta cu adevărat. Dacă rana aceea veche se va vindeca vreodată sau va rămâne mereu acolo, ca o cicatrice pe suflet.

Voi ce ați face? Ați putea ierta? Sau unele răni sunt prea adânci pentru a fi uitate?