Învăț să iubesc din nou: Povestea mea despre acceptare și familie

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea în pragul ușii, ținând-o de mână pe Sorina. Lângă ei, o fetiță cu ochi mari și triști se ascundea după fusta mamei sale.

— Mamă, te rog, încearcă să înțelegi… Sorina e importantă pentru mine. Și Ana… Ana are nevoie de o familie, mi-a răspuns Vlad, încercând să-și păstreze calmul.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vina Sorinei că viața ei fusese grea. Nu era vina Anei că tatăl ei le părăsise. Dar eu? Eu eram pregătită să primesc în casa mea o femeie pe care abia o cunoșteam și copilul ei? M-am simțit trădată, de parcă fiul meu îmi lua locul, de parcă dragostea lui pentru mine era pusă la încercare.

Prima cină împreună a fost un dezastru. Am încercat să fiu politicoasă, dar fiecare gest al Sorinei mi se părea forțat. Ana nu a scos niciun cuvânt, doar s-a jucat cu lingura în farfurie. Vlad încerca să destindă atmosfera, dar eu nu puteam să nu mă gândesc la ce vor spune vecinii, la ce va zice sora mea, Camelia, care mereu a avut ceva de comentat despre „fetele cu copii din flori”.

— Mariana, nu fi rea! mi-am spus în gând. Dar nu puteam. Mă simțeam invadată. Casa mea nu mai era a mea. Bucătăria mirosea a parfum străin, iar râsetele Anei mă făceau să mă simt vinovată că nu pot să o iubesc.

Într-o seară, după ce Vlad și Sorina au ieșit la plimbare, am rămas singură cu Ana. S-a apropiat timid de mine și mi-a întins o foaie pe care desenase trei oameni ținându-se de mână.

— Ești tu? am întrebat-o, încercând să zâmbesc.

— Da… Și mama… Și Vlad. Dar tu unde ești? a întrebat ea cu ochii mari.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i răspund. Poate că nici eu nu știam unde sunt în povestea asta.

Zilele au trecut greu. Camelia m-a sunat:

— Ai înnebunit? Cum să-l lași pe Vlad să se lege la cap cu una ca Sorina? O să-ți distrugă familia!

Am închis telefonul plângând. Poate avea dreptate. Poate că nu eram destul de puternică să accept tot ce venea la pachet cu această iubire a fiului meu.

Într-o duminică, am mers la biserică. M-am rugat pentru liniște. Preotul a vorbit despre iertare și despre cum familia nu e doar sânge, ci și alegere. Am ieșit din biserică cu ochii în lacrimi.

Când am ajuns acasă, Ana mă aștepta pe trepte.

— Bunica Mariana, vrei să vii să vezi păpușa mea nouă?

„Bunica Mariana.” Cuvintele acelea m-au lovit ca un trăsnet. Eu? Bunica? Pentru copilul altcuiva?

Am intrat în cameră și am privit-o cum îi aranjează rochița păpușii. M-am așezat lângă ea și am început să-i povestesc despre copilăria mea la țară, despre cum mama îmi cosea haine pentru păpuși din resturi de materiale.

— Și mama ta te iubea? m-a întrebat Ana.

— Da… foarte mult. Și eu o iubesc și acum, chiar dacă nu mai e.

Ana s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Pentru prima dată am simțit că poate pot să fiu bunică pentru ea.

Seara aceea a schimbat ceva în mine. Am început să o privesc pe Sorina altfel. Am văzut cât de greu îi era să se adapteze într-o casă străină, cât de mult se străduia să nu deranjeze. Am surprins-o plângând într-o noapte în bucătărie.

— Sorina, ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… Mi-e frică că nu o să mă accepți niciodată… Că Ana va simți asta și va suferi.

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Știu că nu sunt ușor de suportat. Dar încerc… Încerc pentru Vlad și pentru Ana. Dă-mi timp.

Au urmat luni de zile cu suișuri și coborâșuri. Camelia a venit într-o zi la noi acasă și a făcut un scandal monstru:

— O să-ți pară rău! O să vezi! O să-ți pierzi băiatul!

Dar Vlad a fost ferm:

— Mamă, dacă nu poți s-o accepți pe Sorina și pe Ana, atunci va trebui să ne descurcăm singuri.

Atunci am realizat că riscam să-mi pierd fiul pentru totdeauna dacă nu găseam puterea să accept această nouă familie.

Am început să mergem împreună la piață, să gătim împreună, să râdem împreună. Ana mi-a spus într-o zi:

— Bunico, te iubesc!

Mi-au dat lacrimile. Am îmbrățișat-o strâns și am simțit că inima mea se vindecă puțin câte puțin.

Astăzi, când mă uit la familia mea — la Vlad fericit lângă Sorina, la Ana care îmi sare în brațe când vin acasă — știu că am făcut alegerea corectă. Dar încă mă întreb: câți dintre noi avem curajul să ne depășim prejudecățile pentru a primi iubirea adevărată? Și cât de mult suntem dispuși să riscăm pentru fericirea celor dragi?