Între tăcere și furtună: Povestea familiei Popescu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu fata perfectă pe care o vrei tu! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în mijlocul bucătăriei reci, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu tensiunea din aer. Mama, cu mâinile încrucișate pe piept, m-a privit tăios, iar tata, așezat la masă, a oftat adânc, evitând să mă privească în ochi.

— Nu e vorba de perfecțiune, Ilinca, ci de responsabilitate! Trebuie să înțelegi că familia vine înaintea visurilor tale, a spus mama, cu vocea tremurândă, dar fermă.

Aveam douăzeci și trei de ani și visam să devin actriță. Însă la noi, în satul de lângă Ploiești, visurile nu prea aveau loc. Tata lucra la combinat, mama era educatoare, iar fratele meu, Vlad, abia terminase liceul și nu știa ce vrea să facă mai departe. Eu eram „fata bună”, cea care aducea mereu premiul întâi acasă, cea care nu ieșea din cuvântul părinților. Dar, în acea seară, simțeam că mă sufoc.

— Ilinca, nu te-am crescut să-ți pierzi vremea prin teatre și cafenele! a intervenit tata, ridicând vocea. Ai o facultate serioasă, ai putea să te angajezi la primărie, să ai un salariu sigur. Ce-ți mai trebuie?

— Îmi trebuie să fiu eu! am strigat, simțind cum mi se rupe ceva în piept.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de suspinul mamei. În acea noapte, am plâns până târziu, ascunsă sub plapuma groasă, cu gândul la București, la scena teatrului unde visam să joc, la libertatea pe care nu o avusesem niciodată.

A doua zi, am găsit curajul să-i spun lui Vlad ce simt. Stăteam amândoi pe banca din fața casei, cu privirile pierdute în câmpul de floarea-soarelui.

— Tu mă înțelegi, Vlad? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Te înțeleg, Ilinca, dar nu știu dacă ai să reușești să-i convingi pe ai noștri. Ei au trăit toată viața după reguli. Le e frică să nu pățești ceva rău, să nu suferi.

— Dar eu deja sufăr, Vlad. Sufăr că nu pot să fiu cine sunt.

El mi-a strâns mâna și mi-a promis că va fi de partea mea, orice s-ar întâmpla. A fost singurul care m-a susținut, dar și el era prins între loialitatea față de mine și dorința de a nu-și supăra părinții.

În săptămânile următoare, atmosfera în casă a devenit tot mai apăsătoare. Mama nu-mi mai vorbea decât strictul necesar, iar tata mă privea cu dezamăgire. Într-o seară, am auzit-o pe mama plângând în camera lor.

— Ce-am greșit, Doamne? De ce nu vrea să fie ca ceilalți copii? a șoptit ea, crezând că nu o aud.

M-am simțit vinovată, dar și furioasă. De ce trebuia să aleg între fericirea mea și liniștea lor? De ce nu puteam să fim o familie care să se bucure de reușitele fiecăruia, nu doar de conformitate?

Într-o zi, am primit un telefon de la Teatrul Mic din București. Fusesem acceptată la un atelier de actorie, o șansă pe care o așteptasem de ani de zile. Am alergat acasă, cu inima bătând să-mi spargă pieptul.

— Mamă, tată, am fost acceptată! Vreau să merg la București, să încerc! am spus, cu vocea tremurândă de emoție.

Mama a izbucnit în plâns, iar tata a ieșit din cameră fără să spună nimic. Vlad a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Sunt mândru de tine, Ilinca. Nu-i lăsa să-ți frângă aripile.

În acea noapte, am făcut bagajul pe ascuns. Dimineața, când soarele abia răsărea, am lăsat o scrisoare pe masă și am plecat spre gară. Inima îmi era grea, dar simțeam și o ușurare pe care nu o mai trăisem niciodată.

La București, viața nu a fost deloc ușoară. Am dormit pe canapeaua unei colege, am lucrat ca ospătăriță ca să-mi plătesc cursurile și am suportat umilințe și refuzuri. Dar, pentru prima dată, simțeam că trăiesc pentru mine.

După câteva luni, am primit un rol mic într-o piesă. Am sunat acasă, cu speranța că părinții mei vor fi mândri. Mama mi-a răspuns rece:

— Nu știu dacă să mă bucur sau să plâng, Ilinca. Ai ales drumul tău, dar ai lăsat o rană în urmă.

M-am simțit sfâșiată. Îmi iubeam familia, dar nu puteam să renunț la mine. Într-o seară, după spectacol, am primit un mesaj de la Vlad: „Mama e bolnavă. Ar trebui să vii acasă.”

Am lăsat totul și m-am întors în sat. Mama era pe patul de spital, slăbită, dar cu ochii plini de lacrimi când m-a văzut.

— Iartă-mă, mamă, am șoptit, ținându-i mâna.

— Nu tu trebuie să-ți ceri iertare, Ilinca. Eu am greșit că nu te-am lăsat să fii fericită. Mi-a fost frică să nu te pierd, dar te-am pierdut oricum, a spus ea, cu vocea stinsă.

Am plâns amândouă, iar tata, pentru prima dată, m-a îmbrățișat fără să spună nimic. În acea clipă, am simțit că, deși rănile nu se vindecă ușor, există speranță pentru iertare și împăcare.

Mama s-a însănătoșit, iar eu m-am întors la București, dar de data asta cu binecuvântarea lor. Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel, dar am învățat să ne acceptăm și să ne iubim cu tot cu diferențele noastre.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu sufletul sfâșiat între cine suntem și cine vor ceilalți să fim? Oare chiar putem să ne găsim locul fără să rănim pe cei pe care îi iubim cel mai mult?