Între tăcere și adevăr: Povestea unei nurori invizibile

— Nu te supăra, dar pentru Oana am păstrat prăjitura cu nucă. Știu că îi place mult, îmi pare rău că nu mai am și pentru tine, zise doamna Lidia, suocra mea, cu un zâmbet care nu ajungea niciodată la ochi.

Am strâns din dinți și am dat din cap, încercând să par indiferentă. Radu, soțul meu, s-a uitat la mine cu o privire vinovată, dar n-a spus nimic. Masa de duminică era iarăși un teatru absurd: Oana râdea zgomotos la glumele lui Lidia, primea porții duble și laude pentru orice fleac. Eu? Eu eram acolo doar ca să completez decorul.

M-am ridicat să strâng farfuriile, iar Lidia a oftat teatral:
— Lasă-le, draga mea, Oana mă ajută mereu. Tu odihnește-te.

Asta era ironia supremă: niciodată nu mă lăsa să ajut cu adevărat, dar nici nu eram destul de bună să fiu lăudată. Oana a venit lângă mine în bucătărie și mi-a șoptit:
— Nu-i lua în seamă. Știi cum e ea…

Dar nu știa. Nimeni nu știa cum e să fii mereu pe locul doi. Să vezi cum cad banii din portofelul Lidiei doar pentru Oana — excursii la munte, haine noi pentru copii, chiar și o mașină second-hand când au avut nevoie. Nouă ne-a dat o tigaie veche și niște covrigi uscați de Crăciun.

În drum spre casă, Radu a încercat să mă liniștească:
— E mama… Nu știu de ce face așa. Poate că Oana e mai apropiată de ea, poate că are nevoie de ajutor…

— Și noi n-avem nevoie? am izbucnit eu. De ce trebuie să acceptăm mereu resturile?

Radu a tăcut. Știam că îl doare și pe el, dar nu avea curaj să-i spună Lidiei adevărul. Poate că nici eu n-aveam până atunci.

Seara, după ce am culcat copiii, m-am uitat la poza de la nuntă: eu și Radu zâmbind larg, Lidia între noi cu o privire rece. Atunci am simțit pentru prima dată că nu mă vrea cu adevărat în familie.

Anii au trecut la fel: fiecare aniversare era o repetiție a aceleiași scene. Oana primea bijuterii scumpe sau bani pentru vacanțe; noi primeam felicitări goale sau câte o cutie de bomboane ieftine. Copiii noștri întrebau uneori de ce verișorii lor au biciclete noi sau telefoane moderne.

— Pentru că bunica îi iubește mai mult? m-a întrebat într-o zi fetița mea, Mara.

Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic unui copil că dragostea nu se măsoară în cadouri, dar nici nu pot să-i mint ochii triști?

Într-o seară ploioasă de toamnă, după încă un prânz în care am simțit că mă sufoc printre zâmbete false și discuții despre cât de minunată e Oana, am izbucnit.

— Radu, nu mai pot! Nu mai vreau să mergem acolo ca niște cerșetori de afecțiune! Dacă nici tu nu-i spui mamei tale adevărul, o voi face eu!

Radu m-a privit speriat:
— Te rog… Nu vreau scandal în familie.

— Dar ce familie e asta? Una în care copiii noștri cresc crezând că nu sunt destul de buni?

A doua zi am sunat-o pe Lidia:
— Aș vrea să vorbim. Serios.

A acceptat să ne vedem la ea acasă. Când am intrat, Oana era deja acolo, cu o pungă plină de cumpărături primite de la Lidia.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Lidia cu vocea ei tăioasă.

Mi-am adunat curajul:
— Vreau să știu de ce ne tratezi mereu ca pe niște străini. De ce Oana primește totul și noi doar resturi? Copiii mei simt diferența. Eu simt diferența.

Oana a încercat să intervină:
— Nu e adevărat! Lidia ne iubește pe toți la fel!

— Atunci de ce nu se vede? am întrebat eu cu voce tremurată.

Lidia s-a înroșit la față:
— Nu e treaba ta cum îmi împart eu banii! Oana are nevoie… voi vă descurcați!

— Ne descurcăm pentru că muncim din greu! Dar copiii noștri nu merită să fie tratați ca niște rude îndepărtate!

A urmat o tăcere apăsătoare. Oana s-a ridicat și a ieșit trântind ușa. Lidia a rămas cu ochii în pământ.

— Poate… poate n-am știut cum să mă port cu voi. Dar tu ai fost mereu atât de distantă…

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi:
— Am fost distantă pentru că m-ai ținut mereu la distanță.

Am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre casă, Radu m-a luat de mână:
— Sunt mândru de tine. Poate că era timpul să audă și mama adevărul.

Nu știu dacă ceva se va schimba vreodată. Poate că Lidia va rămâne aceeași femeie rece și nedreaptă. Dar știu că nu mai pot fi invizibilă în propria mea familie.

Mă întreb: câte femei ca mine tac din rușine sau teamă? Câte familii trăiesc cu această durere ascunsă sub preșul politeții? Poate că e timpul să vorbim despre asta…