Între pereți și șoapte: Refugiul meu în credință

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să aud aceleași reproșuri în fiecare dimineață! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi torn o ceașcă de cafea fără să vărs. Era ora șapte, iar soarele abia răzbătea printre jaluzelele vechi ale apartamentului nostru din Militari. Tata, deja îmbrăcat pentru muncă, își arunca privirea peste ziar, încercând să ignore tensiunea, dar mama nu se lăsa.

— Dacă ai avea un serviciu stabil, poate n-ai mai sta să te plângi toată ziua! a răspuns ea, cu vocea ridicată, în timp ce spăla vasele de cu seară. M-am simțit mică, neputincioasă, prinsă între pereții aceia subțiri care nu-mi ofereau niciun refugiu. Aveam 27 de ani și, deși terminasem facultatea de Litere, nu reușisem să-mi găsesc un job care să-mi permită să mă mut singură. Bucureștiul era scump, iar salariile mici. Prietenii mei, unul câte unul, plecau din țară sau se mutau cu chirie, dar eu rămăsesem aici, între pereți care păreau să se strângă tot mai tare în jurul meu.

În fiecare dimineață, aceeași rutină: tata pleca la muncă, mama începea să-și verse frustrările pe mine, iar eu încercam să mă ascund în camera mea, printre cărți și caiete, sperând că voi găsi o soluție. Dar nu era doar lipsa banilor sau a spațiului; era sentimentul acela de neputință, de a nu fi suficientă, de a nu reuși să-mi fac părinții mândri. Seara, când liniștea se așternea peste bloc, mă rugam în șoaptă, cu ochii închiși, cerându-i lui Dumnezeu să-mi dea răbdare și putere. Nu eram o persoană religioasă în sensul tradițional, dar credința era singurul lucru care mă ajuta să nu cedez.

Într-o zi, după o ceartă mai aprinsă decât de obicei, am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până la biserica din colț, unde părintele Nicolae obișnuia să stea de vorbă cu oricine avea nevoie. M-am așezat pe o bancă, cu mâinile strânse în poală, și am început să plâng. Nu știu cât am stat acolo, dar la un moment dat l-am simțit pe părintele lângă mine.

— Ce te apasă, copilă? m-a întrebat el, cu voce blândă.

— Simt că nu mai pot, părinte. Parcă nu mai am aer. Oricât aș încerca, nu reușesc să scap de certuri, de reproșuri, de sentimentul că nu sunt bună de nimic.

El a oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știi, fiecare dintre noi duce o cruce. Unii o duc în tăcere, alții o strigă. Dar nu ești singură. Dumnezeu nu te-a uitat. Poate că nu vezi acum, dar fiecare încercare te pregătește pentru ceva mai bun.

Am plecat de acolo cu sufletul puțin mai ușor. În zilele următoare, am început să citesc mai mult despre credință, să mă rog mai des, să încerc să văd dincolo de supărările zilnice. Nu a fost ușor. Mama continua să mă cicălească, tata să tacă, iar eu să mă simt prinsă la mijloc. Dar am început să răspund mai calm, să nu mai ridic tonul, să încerc să înțeleg de unde vine durerea lor.

Într-o seară, când mama a început iar să-mi reproșeze că nu fac nimic cu viața mea, am întrebat-o, cu voce blândă:

— Mamă, tu ai fost fericită vreodată aici, în apartamentul ăsta?

S-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit lung. Pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii ei.

— Nu știu, Maria. Poate că nu. Poate că am vrut mereu mai mult, dar n-am știut cum să cer. Și acum, când văd că și tu te zbați, mă doare și mai tare.

Am îmbrățișat-o, iar ea a început să plângă în brațele mele. Tata a venit din sufragerie, ne-a văzut și, fără să spună nimic, s-a așezat lângă noi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai suntem dușmani, ci o familie care suferă împreună.

A doua zi, am decis să caut un job, orice job, doar ca să pot contribui la cheltuieli și să scap de sentimentul de inutilitate. Am găsit un post de vânzătoare la o librărie mică din centru. Nu era ceea ce visam, dar era un început. În fiecare zi, după muncă, mă opream la biserică, aprindeam o lumânare și mulțumeam pentru încă o zi în care nu am cedat.

Cu timpul, atmosfera din casă s-a schimbat. Mama a început să mă întrebe cum a fost la muncă, tata să-mi aducă uneori câte o carte veche găsită la anticariat. Nu mai era totul roz, dar nici întunecat ca înainte. Am învățat să ne ascultăm, să ne spunem durerile, să ne rugăm împreună, chiar dacă nu mereu cu voce tare.

Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că nu lipsa banilor sau a spațiului ne-a făcut să suferim, ci lipsa de comunicare, de înțelegere, de acceptare. Credința m-a ajutat să văd dincolo de zidurile apartamentului nostru mic și să găsesc liniște în sufletul meu.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim între pereți, cu sufletul plin de șoapte și dureri nespuse? Oare câți găsim curajul să ne împăcăm cu noi înșine și cu cei dragi? Poate că nu există rețete, dar știu sigur că, atâta timp cât avem credință și răbdare, putem găsi mereu un refugiu, chiar și în cele mai neașteptate locuri.