Între patru pereți: Când familia devine o capcană

— Nu vreau să te simți presată, dar gândește-te bine, Irina, îmi spuse soacra mea, Valeria, cu vocea ei calmă, dar tăioasă ca lama. Stătea pe canapeaua din sufrageria noastră mică, cu mâinile împreunate în poală, privindu-mă fix. — E spre binele tuturor.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred că discuția asta chiar are loc. Era o seară obișnuită de joi, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu privirea în pământ, evitând orice contact vizual.

— Dar… apartamentul e singurul lucru care mi-a rămas de la părinți, am îngăimat eu. — Și dacă îl pierd?

Valeria a oftat teatral. — Nu-l pierzi, dragă. Doar îl treci pe numele meu, ca să putem face schimb cu al meu. E mai mare, mai aproape de școală pentru copii. E logic, nu vezi?

Radu a ridicat din umeri. — Mama are dreptate, Irina. Ne-ar fi mai bine acolo.

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau amintiri cu tata zugrăvind pereții ăștia, cu mama plantând mușcate la geam. Apartamentul ăsta era mai mult decât niște ziduri – era rădăcina mea.

— Și dacă după ce semnez… nu mai vrei să facem schimbul? am întrebat încet.

Valeria a zâmbit rece. — Ce motive aș avea? Suntem familie.

Dar tocmai familia mă făcea să tremur. În ultimii ani, Valeria intervenise tot mai mult în viața noastră: ce mâncăm, unde mergem în concediu, cum ne creștem copiii. Radu nu-i ieșea niciodată din cuvânt.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Radu cum sforăia liniștit și m-am întrebat: oare pentru el contez eu sau doar liniștea mamei lui?

A doua zi, la serviciu, colega mea Mirela m-a văzut abătută.

— Ce-ai pățit? Pari că ai văzut fantome.

I-am povestit totul printre lacrimi. Mirela a dat din cap neîncrezătoare.

— Irina, nu semna nimic! Cunosc atâtea cazuri… Odată ce ai cedat actul, n-o să mai vezi apartamentul niciodată.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Dar dacă Radu mă părăsește? Dacă rămân singură cu doi copii și fără acoperiș?

Seara următoare, Valeria a venit din nou la noi. De data asta avea și actele pregătite.

— Uite, am vorbit cu notarul. E simplu, doar semnezi aici și gata.

Radu s-a uitat la mine cu ochi rugători.

— Hai, Irina… E spre binele nostru.

M-am ridicat brusc de la masă.

— Nu pot! Nu pot să fac asta! Am nevoie de timp să mă gândesc!

Valeria a trântit pixul pe masă.

— Ești nerecunoscătoare! După tot ce am făcut pentru voi!

Radu a început să ridice vocea:

— Irina, nu fi egoistă! Mama vrea doar să ne ajute!

Am izbucnit în plâns și am fugit în dormitor. Copiii mei, Ana și Vlad, s-au uitat speriați la mine.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Radu nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Valeria mă suna zilnic să mă preseze.

Într-o dimineață, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi mereu?

Atunci am realizat că nu pot lăsa pe nimeni să-mi ia liniștea copiilor mei – nici măcar familia.

Am sunat un avocat. Mi-a explicat clar: dacă semnez actul și cedez apartamentul fără garanții legale pentru schimb, pot rămâne pe drumuri.

În acea seară am stat față în față cu Radu și Valeria.

— Nu voi semna nimic fără un contract clar de schimb simultan! Dacă vreți să facem asta legal și corect, bine. Altfel… nu.

Valeria a început să țipe:

— Cum îndrăznești? Eu sunt mama lui Radu! Eu știu ce e mai bine!

Radu s-a ridicat nervos:

— Dacă nu vrei să ajuți familia, poate ar trebui să te gândești dacă mai vrei să fii parte din ea!

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Dacă familia înseamnă să renunț la mine însămi… atunci poate chiar trebuie să mă gândesc.

Au urmat zile grele. Radu a plecat la mama lui pentru câteva nopți. Copiii întrebau mereu unde e tata. Eu plângeam noaptea în pernă și mă întrebam dacă am făcut bine.

Dar încet-încet am început să văd lucrurile altfel. Am vorbit cu copiii despre curaj și despre dreptul fiecăruia de a fi respectat. Am început să merg la terapie. Mirela m-a susținut enorm.

După două luni, Radu s-a întors acasă. Era schimbat – obosit, dar parcă mai uman.

— Îmi pare rău… N-am știut cât te doare totul. Mama m-a manipulat și pe mine toată viața…

L-am iertat? Nu știu încă. Dar știu că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi calce demnitatea în picioare – nici măcar pentru „binele familiei”.

Oare câte femei ca mine trăiesc între patru pereți care devin colivii? Oare câți dintre noi confundăm loialitatea cu sacrificiul de sine până la dispariție?