Între moștenire și trădare: Povestea unei mame singure

— Aurora, nu mă interesează cât de greu îți este. Legea e de partea mea! Dacă nu-mi dai partea mea din casă, te dau în judecată!
Vocea lui Sorina răsuna în telefon, rece și tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremurau, iar privirea mi se fixa pe fereastra aburită a bucătăriei. Din camera alăturată, auzeam tusea uscată a lui Lily, fetița mea de doar șase ani, care se lupta cu astmul de când s-a născut.

Nu-mi venea să cred că Sorina, sora soțului meu decedat, putea fi atât de lipsită de inimă. După ce l-am pierdut pe Mihai într-un accident rutier stupid, la doar 38 de ani, lumea mea s-a prăbușit. Am rămas singură cu Lily și cu o casă pe care o credeam a noastră. Dar testamentul nu era clar, iar Sorina a simțit mirosul banilor ca un vultur.

— Sorina, te rog… Nu am unde să mă duc cu Lily. Știi prin ce trecem. Facturile la spital ne-au lăsat aproape fără nimic. Nu poți să faci asta! am spus cu voce stinsă.

— Aurora, nu e problema mea că nu te-ai gândit la viitor! Eu am dreptul meu și o să-l obțin, fie că vrei sau nu!

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe scaun. M-am uitat la poza de pe frigider: eu, Mihai și Lily, zâmbind larg într-o vacanță la mare. Atunci nu știam cât de repede se poate schimba totul. Mihai era avocat, mereu atent la detalii, dar cine se gândește că va muri la 38 de ani? Cine își face testamentul la vârsta aia?

Când l-am cunoscut pe Mihai, eram studentă la Litere și visam să devin profesoară. El era deja un bărbat realizat, cu un apartament frumos în București și un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Ne-am mutat împreună după doar șase luni și viața părea perfectă. Dar după ce s-a născut Lily, totul s-a schimbat.

Primele luni au fost un coșmar: colici, nopți nedormite și apoi diagnosticul – astm sever. Am renunțat la job ca să am grijă de ea. Mihai muncea din ce în ce mai mult ca să acopere tratamentele scumpe. Ne-am înstrăinat fără să ne dăm seama. El venea târziu acasă, eu eram mereu obosită și nervoasă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Mihai nu s-a mai întors acasă. Un TIR l-a lovit pe trecerea de pietoni. Am rămas singură cu Lily și cu o listă nesfârșită de datorii la clinicile private.

Sorina a apărut la parastas cu un aer superior și a început să întrebe de acte, de casă, de bani. Nu i-a păsat nici măcar o clipă că Lily era bolnavă sau că eu abia mă țineam pe picioare.

— Aurora, trebuie să fii realistă! Nu poți ține casa asta singură! Vinde-o și împarte banii! mi-a spus într-o zi când a venit neanunțată.

— Și unde să mă duc? Să stau cu copilul bolnav în chirie? Tu ai văzut cât costă tratamentele? am izbucnit eu.

— Nu e problema mea! Eu vreau partea mea!

Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință. Am încercat să vorbesc cu părinții mei din Ploiești, dar ei abia se descurcau cu pensiile lor mici. Mama mi-a spus:

— Draga mea, dacă ai nevoie de ajutor cu Lily, vino acasă… Dar știi că nu avem spațiu și nici bani pentru medici buni.

Nu puteam să-i împovărez și pe ei. Am început să caut soluții: am dat meditații online, am vândut bijuteriile primite la nuntă și am încercat să țin pasul cu ratele la bancă. În fiecare seară mă uitam la Lily cum doarme cu masca de oxigen pe față și mă rugam să nu se întâmple ceva rău peste noapte.

Într-o zi, am primit o scrisoare oficială: Sorina mă dădea în judecată pentru partea ei din moștenire. Am simțit că mă sufoc. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina:

— Irina, nu mai pot… Simt că toată lumea vrea ceva de la mine și nimeni nu mă ajută!

— Aurora, trebuie să lupți! Pentru Lily! Nu-i lăsa să te dea afară din casă! Hai la mine diseară, bem un ceai și găsim o soluție.

La Irina acasă am plâns pentru prima dată după mult timp. Ea m-a îmbrățișat strâns:

— Știi ce cred eu? Sorina nu are suflet. Dar tu ai! Și ai dreptate să lupți pentru copilul tău!

Am început să caut avocați dispuși să mă ajute pro bono. Unii m-au refuzat politicos; alții nici nu mi-au răspuns. Într-un final, domnul Popescu, un avocat bătrân care fusese coleg cu Mihai la facultate, mi-a spus:

— Aurora, nu va fi ușor. Legea e ambiguă când nu există testament clar. Dar dacă demonstrezi că ai investit în casă și că ești singurul tutore al copilului minor, ai șanse.

Procesul a durat luni întregi. Sorina venea mereu cu avocați scumpi și atitudinea ei sfidătoare mă făcea să tremur de nervi.

— Vreau dreptatea care mi se cuvine! spunea ea în fața judecătorului.

Eu stăteam cu mâinile strânse în poală și încercam să nu plâng.

Într-o zi, Lily a făcut o criză gravă chiar înainte de una dintre ședințe. Am ajuns la spital în grabă; medicii au reușit s-o stabilizeze după ore întregi de emoții cumplite.

Când m-am întors acasă, am găsit pe ușă o somație: dacă pierd procesul, trebuie să evacuez locuința în 30 de zile.

În ziua sentinței finale, am stat în sala de judecată cu inima cât un purice. Judecătorul a decis că Sorina are dreptul la o parte din valoarea casei, dar nu poate cere evacuarea până când Lily nu împlinește 18 ani sau până când nu găsesc alt loc potrivit pentru copil.

Am ieșit din tribunal cu lacrimi în ochi – nu era victoria pe care mi-o doream, dar nici o înfrângere totală. Aveam timp să găsesc o soluție pentru viitorul nostru.

Seara aceea am petrecut-o lângă Lily, ținând-o strâns în brațe.

M-am întrebat: oare câți oameni trec prin astfel de nedreptăți? Cât valorează sângele când familia te trădează? Și cât curaj trebuie să ai ca să nu cedezi atunci când toți par împotriva ta?