Între iubire și teamă: Casa mea, siguranța mea

— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai putem aștepta. E șansa vieții noastre!

Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, iar privirea fiului meu, Vlad, era ațintită în podea. Încercam să-mi adun gândurile, dar inima îmi bătea atât de tare încât abia mai auzeam ce spuneau.

— Dar… casa asta e tot ce am, am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

Ioana s-a uitat la mine cu ochii ei reci, de parcă eram o piedică, nu mama bărbatului pe care îl iubea. Vlad tăcea. Știam că nu-i era ușor, dar nici nu avea curajul să mă privească în ochi.

— Nu e vorba doar despre tine, a continuat ea. Și noi avem nevoie de un început. Tu ai trăit aici toată viața, dar noi? Cât să mai stăm cu chirie? Nu vezi cât de greu ne e?

M-am ridicat încet de la masă și am privit pe geam. Afară ploua mărunt peste grădina pe care o îngrijisem zeci de ani. Fiecare colț al casei avea amintirile mele: râsul lui Vlad copil, certurile cu soțul meu, mirosul de cozonaci de Crăciun. Cum puteam să renunț la toate astea?

— Mamă, știu că e greu, dar… poate găsim o garsonieră pentru tine. Noi am putea lua creditul dacă ai vinde casa asta. E singura noastră șansă, a spus Vlad, cu voce stinsă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. O garsonieră? Să las tot ce am construit pentru un colț străin? Să devin o povară pentru cineva? Dar dacă nu-i ajutam, ce fel de mamă eram?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea mea. Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Ioana mă ignora sau îmi răspundea sec, iar Vlad se ascundea la serviciu până târziu. Simțeam cum zidurile casei se strâng în jurul meu.

Într-o noapte, am visat-o pe mama mea. Era în bucătăria veche din sat și frământa pâine. „Nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce-i al tău”, mi-a spus cu blândețe. M-am trezit plângând, cu dor de vremurile când totul părea mai simplu.

A doua zi am mers la sora mea, Mariana. Ea locuia la două blocuri distanță și mereu fusese sprijinul meu.

— Nu pot să cred! Cum să-ți ceară așa ceva? Tu ai muncit o viață pentru casa asta! a izbucnit ea.

— Sunt copiii mei… Poate exagerez eu… Poate ar trebui să-i ajut…

— Nu! Să nu te lași manipulată! Dacă vinzi casa, ce-ți mai rămâne? Crezi că o să-ți fie recunoscători? Odată ce dai totul, nu mai ai nimic.

Cuvintele Marianei m-au urmărit zile întregi. Îmi aminteam cum tata ne spunea mereu: „Casa e sufletul omului.” Dar sufletul meu era sfâșiat între iubirea pentru Vlad și teama că voi rămâne singură și pierdută.

Într-o seară, Vlad a venit singur acasă. S-a așezat lângă mine pe canapea și a oftat adânc.

— Mamă… Ioana e supărată pe mine că nu insist destul. Dar nu pot să te forțez. Totuși… dacă nu ne ajuți acum, poate pierdem apartamentul ăsta pentru totdeauna.

L-am privit lung. Era băiatul meu cel bun, cel care venea acasă cu flori de câmp când era mic. Dar acum era prins între două lumi: familia lui nouă și rădăcinile lui vechi.

— Vlad… tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?

A tăcut mult timp.

— Nu știu… Cred că mi-ar fi frică să rămân singur. Dar mi-ar fi și rușine să cer așa ceva mamei mele.

Lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri.

— Atunci de ce o faci?

— Pentru că nu mai știu ce e bine… Pentru că simt că orice alegere doare pe cineva.

În acea noapte am stat trează până târziu, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: nopțile nedormite când era bolnav, banii strânși cu greu pentru facultate, anii în care am pus nevoile lui înaintea visurilor mele. Oare dragostea de mamă înseamnă să renunți la tine până la capăt?

A doua zi am chemat-o pe Ioana la o cafea.

— Ioana, vreau să vorbim deschis. Înțeleg cât de mult îți dorești casa aia. Dar eu nu pot să-mi vând casa. Nu încă. Am nevoie de timp și de siguranță. Dacă vreți ajutorul meu, trebuie să găsim altă soluție.

A dat ochii peste cap.

— Deci tot la fel rămânem… Mereu tu ești pe primul loc!

— Nu e vorba despre mine sau despre voi. E vorba despre ce putem face împreună fără să ne distrugem unii pe alții.

A plecat furioasă, trântind ușa. Vlad m-a sunat târziu în noapte:

— Mamă… cred că Ioana vrea să plece la ai ei pentru o vreme.

Am simțit un gol imens în suflet. Poate că pierdusem deja totul fără să vând nimic.

Au trecut luni de zile până când lucrurile s-au mai liniștit. Vlad și Ioana au găsit un apartament mai mic, cu ajutorul părinților ei. Relația noastră s-a răcit mult timp, dar încet-încet am început să vorbim din nou.

Casa mea a rămas la fel: mică, veche, dar plină de amintiri și liniște. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că egoismul meu a salvat ceva din mine — sau poate că am pierdut ceva din Vlad pentru totdeauna.

Dar oare cât poți sacrifica din tine pentru cei pe care îi iubești? Și cine decide unde se termină dragostea și începe frica?