Între iubire și limite: Povestea unei mame care trebuie să aleagă

— Mamă, nu mai pot. Te rog, lasă-mă să vin acasă cu Arianka. Nu mai rezist cu Krzysztof, nici o zi!
Vocea Evei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară în ultimul an când îmi cerea ajutorul. De fiecare dată, am deschis ușa casei mele pentru ea și pentru Arianka, fetița ei de cinci ani, lumina ochilor mei. Dar de fiecare dată, după câteva zile, apărea și Krzysztof, cu bagajele lui, cu privirea aceea rece și cuvintele tăioase care făceau aerul din casă greu de respirat.

Nu am avut niciodată o relație bună cu el. De la început mi s-a părut distant, arogant, mereu nemulțumit. Îmi vorbea cu superioritate, ca și cum prezența mea era o povară. Dar cel mai rău era felul în care se purta cu Ewa: ridica tonul la ea din orice, îi critica orice gest, iar uneori îi vedeam vânătăile pe brațe pe care încerca să le ascundă sub mâneci lungi. Am încercat să vorbesc cu ea, să-i spun că nu e normal ce i se întâmplă, că trebuie să plece de lângă el. Dar mereu găsea scuze: „E obosit”, „Are probleme la serviciu”, „Nu e mereu așa”.

În seara aceea, după ce am închis telefonul, am stat mult timp pe întuneric, cu ochii în tavan. Mă simțeam prinsă între două lumi: pe de o parte, dorința de a-mi proteja fiica și nepoata; pe de altă parte, teama că dacă îi spun Evei că nu-l vreau pe Krzysztof în casa mea, o voi împinge să se întoarcă la el sau să mă urască pentru totdeauna.

A doua zi dimineață, Ewa a venit cu Arianka. Fetița a sărit în brațele mele și m-a strâns tare. Eva avea ochii umflați de plâns și tremura toată. Am pus apă la fiert pentru ceai și am încercat să fac liniște în sufletul meu.

— Mamă… dacă vine Krzysztof după noi…?
— Eva, ascultă-mă bine. Pe tine și pe Arianka vă primesc oricând. Dar pe el nu-l mai vreau aici. Nu mai pot. Nu mai suport să văd cum te tratează. Nu vreau ca Arianka să crească într-o casă unde se țipă și se trântesc uși.

Eva a izbucnit în plâns.

— Dar dacă nu are unde să stea? Dacă rămâne pe drumuri?
— E adult. Să-și găsească un loc. Eu nu pot să-l mai primesc aici. Nu după tot ce v-am văzut suferind.

A urmat o tăcere grea. Arianka s-a apropiat de noi și ne-a luat de mâini.

— Mami, bunico… nu mai plângeți…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Oare fac bine? Oare nu sunt eu cea care rupe familia Evei? Dar cum aș putea să-mi las copilul și nepoata pradă unui om care le face rău?

Seara târziu, Krzysztof a sunat la ușă. Eva s-a speriat și s-a ascuns cu Arianka în camera ei. Am deschis ușa și l-am privit drept în ochi.

— Maria, lasă-mă să vorbesc cu Ewa!
— Nu ai ce căuta aici. Pleacă!

A început să țipe la mine, să mă amenințe că mă dă în judecată, că îmi ia nepoata. Am simțit cum mi se taie picioarele de frică, dar am rămas pe poziție.

— Dacă nu pleci acum, sun la poliție!

A plecat trântind ușa de perete. Eva a ieșit din cameră albă la față.

— Mamă… ce o să facem? Dacă vine iar?

— O să fim împreună. Și o să găsim o soluție.

Zilele au trecut greu. Eva era mereu tensionată, se temea că Krzysztof va veni din nou sau că va încerca să o convingă să se întoarcă acasă. Eu încercam să fiu tare pentru amândouă, dar noaptea plângeam în pernă de neputință.

Într-o zi, Eva a primit o citație la tribunal: Krzysztof cerea custodia exclusivă a Ariankăi pe motiv că Eva „își răpește copilul” și „îl ține departe de tatăl ei”. Am simțit cum lumea mi se prăbușește peste cap.

— Mamă… dacă îmi ia copilul? Dacă pierd tot?

— Nu ești singură! O să luptăm împreună!

Am început să căutăm un avocat bun. Am strâns toate dovezile: poze cu vânătăile Evei, mesaje amenințătoare de la Krzysztof, mărturii ale vecinilor care au auzit scandalurile lor. Fiecare zi era o luptă cu frica și cu rușinea.

La proces, Krzysztof a încercat să pară tatăl perfect: calm, grijuliu, victima unei soții instabile și a unei soacre care „îi distruge familia”. Dar Eva a avut curajul să vorbească despre tot ce a trăit: despre frică, despre nopțile nedormite, despre umilință.

Judecătoarea a decis ca Arianka să rămână cu Eva până la finalizarea anchetei sociale. Pentru prima dată după mult timp am simțit că există speranță.

Dar liniștea nu a durat mult. Krzysztof a început să trimită mesaje pline de ură: „E vina ta! Tu ai distrus familia noastră! O să regreți!”

Într-o seară, stând la masa din bucătărie cu Eva și Arianka adormită în camera ei, am privit-o pe fiica mea: era atât de obosită și totuși atât de hotărâtă.

— Mamă… crezi că am făcut bine? Că nu sunt eu vinovată pentru tot?

Am luat-o de mână:

— Nu tu ești vinovată! Nici eu! Vinovat e cel care face rău celor dragi lui.

Dar noaptea târziu mă întrebam: dacă nu l-aș fi refuzat pe Krzysztof la noi acasă… poate Eva nu ar fi avut curajul să ceară ajutor? Sau poate ar fi rămas captivă într-o relație toxică?

Acum stau și mă gândesc: unde se termină iubirea de mamă și unde începe datoria de a pune limite? Oare am dreptul să aleg între liniștea casei mele și unitatea familiei fiicei mele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?