Între frică și iubire: Povestea unei mame care a trecut linia

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! Vocea lui Vlad răsuna în toată sufrageria, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, încercând să găsesc un răspuns care să nu-l rănească și mai tare. Dar adevărul era că nu aveam nicio scuză.

Totul a început într-o seară ploioasă de noiembrie, când Vlad a venit acasă mai târziu decât de obicei, cu ochii roșii și obrajii supți. Nu mai era băiatul vesel care îmi povestea totul la cafeaua de dimineață. De luni bune îl vedeam tot mai retras, iar prietenii lui dispăruseră unul câte unul. Îl auzeam noaptea plimbându-se prin cameră, vorbind singur sau oftând adânc. Odată, l-am surprins uitându-se la poze vechi cu el și Andreea, fosta lui iubită. Am simțit cum mă apasă neputința.

— Vlad, vrei să vorbim? am încercat eu într-o seară.
— Nu, mamă. Lasă-mă, te rog. Nu e nimic.

Dar eu știam că nu era nimic. Știam că suferă și că nu vrea să-mi spună. Și atunci am făcut ceea ce credeam că e cel mai bine pentru el: am sunat-o pe doamna Popescu, koppelaarsta – sau „femeia care face cupluri”, cum îi spuneam noi în cartier – pe care o știam de la biserică. I-am povestit totul: cât de trist e Vlad, cât de mult mi-aș dori să-l văd fericit, cât de tare mă doare să-l văd singur.

— Doamnă Maria, nu e bine să interveniți prea mult. Tinerii trebuie să-și găsească singuri drumul, mi-a spus ea blând.

Dar eu am insistat. Am rugat-o să-l ajute pe Vlad să cunoască pe cineva potrivit, să-i dea un impuls, orice! M-am gândit că dacă va cunoaște o fată bună, poate va uita de Andreea și va reveni la viața lui normală.

Nu a trecut mult și Vlad a aflat. Nu știu exact cum – poate doamna Popescu i-a spus direct sau poate fata cu care l-a pus în legătură i-a mărturisit adevărul. Cert e că într-o seară a intrat val-vârtej în casă, cu ochii plini de furie și dezamăgire.

— De ce ai făcut asta? De ce nu m-ai lăsat în pace?

Am încercat să-i explic că mi-a fost teamă pentru el, că nu voiam decât să-l văd fericit. Dar cuvintele mele păreau să-l rănească și mai tare.

— Mamă, nu poți controla totul! Nu poți decide tu cu cine trebuie să fiu sau când trebuie să-mi revin! Ai trecut o linie pe care nu trebuia s-o treci!

A ieșit trântind ușa, iar eu am rămas singură în sufragerie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mi-am dat seama că dragostea mea s-a transformat într-o povară pentru el. Am stat toată noaptea pe fotoliu, întrebându-mă unde am greșit. Oare nu asta fac mamele? Nu încearcă ele mereu să-și protejeze copiii?

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Am nevoie de timp. Nu mă căuta.”

Au trecut zile întregi fără să știu nimic despre el. Îi scriam mesaje scurte: „Ești bine?”, „Ai mâncat?”, „Te iubesc.” Nu primeam niciun răspuns. Prietena mea, Lenuța, încerca să mă liniștească:

— Lasă-l, Maria! E băiat mare, are nevoie să-și găsească singur drumul. Știu că doare, dar trebuie să-l lași.

Dar cum să-l las? Cum să nu mă gândesc la el în fiecare clipă? Cum să nu-mi fie teamă că suferința lui îl va duce spre ceva rău?

Într-o seară, după aproape două săptămâni de tăcere, Vlad s-a întors acasă. Era palid și obosit, dar privirea lui era hotărâtă.

— Mamă, vreau să vorbim.

Am simțit cum îmi bate inima nebunește. S-a așezat în fața mea și a început să vorbească rar:

— Știu că mă iubești și că vrei ce e mai bine pentru mine. Dar trebuie să înțelegi că sunt adult acum. Am nevoie să fac greșelile mele, să sufăr dacă e cazul, să mă ridic singur. Dacă tu intervii mereu, nu voi învăța niciodată nimic.

Am început să plâng fără rușine.

— Îmi pare rău, Vlad! Îmi pare atât de rău… Mi-a fost frică să nu te pierd.

M-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu mă pierzi dacă mă lași liber.

De atunci încerc să mă țin departe de deciziile lui. Sufăr când îl văd trist sau abătut, dar mă abțin să intervin. Învăț greu lecția aceasta – că iubirea adevărată înseamnă uneori să lași omul drag să-și trăiască propriile bătălii.

Mă întreb adesea: Oare câți dintre noi am trecut linia aceasta sub pretextul grijii? Oare cât de mult rău putem face din prea multă dragoste? Voi ce ați fi făcut în locul meu?