Între Dragoste și Vinovăție: Povestea Unei Mame Târzii

— Nu mai vreau ciorbă! urlă Vlad, trântind lingura pe masă, iar zgomotul metalic răsună în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de leuștean proaspăt. M-am oprit din amestecat în cratiță, simțind cum mi se strânge stomacul. Avea doar șapte ani, dar vocea lui era deja încărcată de o autoritate pe care nu știam când i-o permisesem.

— Vlad, te rog, măcar încearcă, îi spun cu voce joasă, încercând să nu las nervii să iasă la suprafață. Dar el deja ieșise din bucătărie, lăsându-mă singură cu supa aburindă și cu un nod în gât.

Mă uit la ceas. E aproape ora la care soțul meu, Sorin, se întoarce de la serviciu. Știu că va intra pe ușă obosit, cu umerii căzuți, și va întreba din nou: „Ce-a mai făcut Vlad azi?” Și eu voi minți, ca de fiecare dată: „A fost cuminte.”

Adevărul e că Vlad nu e niciodată cuminte. E răsfățat, încăpățânat și egoist. Dar e al meu. Al nostru. Copilul pe care l-am așteptat aproape două decenii. Copilul pentru care am plâns nopți întregi, pentru care am suportat tratamente dureroase și umilințe la cabinetele medicale. Copilul pentru care am făcut promisiuni lui Dumnezeu și mie însămi: că voi fi cea mai bună mamă.

Dar ce înseamnă să fii o mamă bună? Să-i dai tot ce-și dorește? Să-l lași să facă orice? Sau să-l înveți limitele, chiar dacă îl doare?

— Nu-i mai face toate poftele! îmi spune mama mea la telefon, cu vocea ei aspră, de femeie crescută la țară. — O să-ți urce în cap! Dar cum să nu-i fac poftele? Cum să nu-i dau tot ce n-am avut eu? Cum să nu-l protejez de orice supărare, când știu cât de mult mi l-am dorit?

Seara, când Sorin ajunge acasă, Vlad îl întâmpină cu un zâmbet larg și îi sare în brațe. Pentru el are mereu energie. Pentru mine — doar reproșuri.

— Tati, vreau tabletă! strigă Vlad.
— Ai făcut temele?
— Nu vreau teme! Vreau tabletă!

Sorin oftează și mă privește pe furiș. Știu ce gândește: „Iar ai cedat.”

În noaptea aceea nu pot dormi. Îl aud pe Vlad sforăind ușor în camera lui plină de jucării scumpe, majoritatea cumpărate din impulsul vinovăției mele. Mă întreb dacă nu cumva i-am făcut mai mult rău decât bine. Dacă nu cumva dragostea mea disperată l-a transformat într-un mic tiran.

A doua zi dimineață, când îl trezesc pentru școală, începe iar scandalul:

— Nu vreau la școală! Toți copiii sunt proști! Vreau să stau acasă!

Încerc să-l iau cu binișorul:
— Hai, Vlad, că te așteaptă colegii tăi. Și doamna învățătoare…
— Nu-mi pasă! Nu-mi place de ea! E urâtă!

Îmi pierd răbdarea:
— Vlad, destul! Te îmbraci acum sau nu mai primești tableta o săptămână!

Se uită la mine cu ochii lui mari, negri, plini de furie și lacrimi. Pentru prima dată simt că am reușit să-l sperii puțin. Dar apoi începe să plângă atât de tare încât mă doare sufletul. Îl iau în brațe și îi șoptesc:
— Hai, mami… nu plânge…

Și cedez din nou.

La școală, doamna învățătoare mă oprește la poartă:
— Doamnă Popescu, Vlad nu prea se integrează. Nu vrea să lucreze în echipă. Refuză să asculte regulile…

Îmi simt obrajii arzând de rușine.
— O să vorbesc cu el acasă…

Dar acasă nu reușesc decât să-l fac să se închidă mai tare în el. Sorin încearcă și el:
— Vlad, trebuie să asculți de doamna! Nu poți face mereu doar ce vrei tu!
— Nu-mi pasă! Nimeni nu mă iubește!

Mă uit la Sorin și văd neputința în ochii lui. Și atunci începe cearta dintre noi:
— Tu l-ai făcut așa! îi reproșează Sorin.
— Eu? Tu niciodată nu-i spui „nu”! îi răspund eu.
— Pentru că tu îi dai tot timpul voie la orice!

Vlad ne aude și începe să plângă din nou. Fug la el și îl iau în brațe. Îl strâng tare și îi promit că totul va fi bine. Dar știu că nu va fi bine dacă nu schimbăm ceva.

Într-o seară, după ce adoarme Vlad, stau pe marginea patului lui și mă uit la fața lui liniștită. Îmi amintesc cât de mult mi l-am dorit și cât de greu a fost drumul până aici. Dar îmi dau seama că iubirea mea s-a transformat într-o capcană pentru el — și pentru noi.

A doua zi dimineață îi spun lui Sorin:
— Trebuie să fim mai fermi cu el. Suficient cu răsfățul. Dacă nu-l ajutăm acum să devină un om bun, cine o va face?

Nu e ușor. Fiecare zi e o luptă cu mine însămi — între dorința de a-l proteja și nevoia de a-l disciplina. Sunt zile când cedez din nou și zile când reușesc să fiu fermă. Dar știu că trebuie să continui.

Uneori mă întreb: oare am greșit că l-am avut atât de târziu? Oare i-am făcut un rău dându-i totul? Sau poate încă mai am timp să repar ce-am stricat?

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsiți echilibrul între dragoste și disciplină?