Între dragoste și tăcere: Povestea unei bunici sfâșiate

— Nu, Zori, nu ai voie să sari pe canapea! — vocea Irinei răsună ascuțit din bucătărie, dar Zori, nepoata mea de șase ani, nici nu o aude. Sare mai departe, chicotind, în timp ce fratele ei, Radu, răstoarnă cutia cu jucării pe covor. Mă uit la ceas. E abia ora zece dimineața și deja simt cum mă strânge capul. Mă întreb, pentru a mia oară, dacă nu cumva eu sunt problema.

— Elena, lasă-i, sunt copii! — îmi spune Irina, cu un zâmbet forțat, când încerc să-i atrag atenția că Zori a rupt deja două perne. — Nu vreau să crească cu frica de reguli, ca noi.

Îmi mușc buza. Îmi amintesc de copilăria mea, de palma grea a mamei și de tăcerea apăsătoare din casă. Nu vreau asta pentru nepoții mei, dar nici nu pot să-i las să facă orice. Mă uit la fiul meu, Vlad, care stă cu ochii în telefon, absent. Mă doare să văd cât de puțin se implică. Când era mic, îl țineam strâns de mână la fiecare pas. Acum, parcă nu mai știe nici el ce înseamnă să fii părinte.

— Vlad, poate ar trebui să… — încep, dar el ridică din umeri.

— Mamă, nu te băga. Irina știe ce face.

Mă simt ca o străină în propria familie. Îmi iubesc nepoții mai mult decât orice pe lume. Pentru ei aș muta munții din loc. Dar de fiecare dată când încerc să spun ceva, Irina mă privește ca pe o intrusă. Și totuși, nu pot să tac. Nu pot să nu văd cum Zori țipă la toată lumea când nu primește ce vrea, sau cum Radu aruncă mâncarea pe jos și nimeni nu-l ceartă.

Într-o zi, după ce copiii au spart o vază veche, am ridicat vocea:

— Ajunge! Nu se poate să nu existe nicio regulă în casa asta! Copiii au nevoie de limite!

Irina s-a uitat la mine cu ochii mari, plini de lacrimi și furie.

— Nu sunteți mama lor, doamnă Elena! Eu știu ce e mai bine pentru copiii mei. Dacă nu vă convine, puteți să nu mai veniți.

M-am simțit ca și cum mi-ar fi smuls inima din piept. Am plecat fără să mai spun nimic, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Seara, Vlad m-a sunat, încercând să mă liniștească.

— Mamă, te rog, nu te supăra. Irina e obosită, copiii sunt mici, e greu. Dar și tu ai dreptate, poate ar trebui să fim mai fermi cu ei. Hai să nu ne certăm, te rog.

Am plâns toată noaptea. Mă simțeam vinovată că am stricat liniștea familiei, dar și neputincioasă. Dacă tac, îi las pe copii să crească fără repere. Dacă vorbesc, risc să-i pierd pe toți. Am început să evit să mai merg la ei. Îmi era dor de nepoți, dar nu voiam să mai fiu motiv de ceartă.

Într-o zi, Zori m-a sunat de pe telefonul Irinei.

— Bunico, de ce nu mai vii la noi? Mi-e dor de tine.

Mi s-a rupt sufletul. Am mers a doua zi, cu inima strânsă. Irina m-a întâmpinat rece, dar nu a zis nimic. Copiii au sărit în brațele mele, iar eu am simțit că nu pot renunța la ei. Am încercat să mă abțin, să nu mai comentez, să fiu doar bunica bună care aduce prăjituri și povești. Dar, într-o seară, când Zori a început să țipe la Irina că nu vrea să se spele pe dinți, am simțit din nou nevoia să intervin.

— Zori, nu se vorbește așa cu mama ta. Hai să mergem împreună la baie, să vezi ce poveste ți-am pregătit.

Irina m-a privit surprinsă, dar nu a zis nimic. După ce am adormit-o pe Zori, am găsit-o pe Irina în bucătărie, plângând.

— Nu știu ce să mai fac, doamnă Elena. Simt că nu sunt o mamă bună. Toată lumea are așteptări de la mine, dar eu nu mai pot. Vlad nu mă ajută, copiii nu mă ascultă, iar eu… eu nu mai știu cine sunt.

Am luat-o în brațe, pentru prima dată de când e în familia noastră. Am plâns amândouă, fără cuvinte. Atunci am înțeles că nu suntem dușmani, ci două femei care iubesc aceiași copii, dar nu știu cum să comunice. Am început să vorbim mai des, să ne sfătuim, să ne ascultăm una pe cealaltă. Vlad a început și el să se implice mai mult, văzând că nu mai suntem în tabere diferite.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când mă abțin cu greu să nu spun ce gândesc, dar am învățat să întreb înainte: „Vrei să te ajut cu ceva? Vrei un sfat sau doar să te ascult?” Irina a început să-mi ceară părerea, iar copiii au devenit mai liniștiți, mai fericiți. Poate nu facem totul perfect, dar suntem împreună.

Mă întreb adesea: unde e limita între a iubi și a controla? Când trebuie să taci și când să vorbești? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu sigur că dragostea adevărată nu se teme de dialog. Voi ce ați face în locul meu?