Între Dragoste și Judecată: Povestea Unei Soacre Românce

— Nu pot să cred, Vlad, iar a ars mâncarea! Am venit direct de la serviciu, obosită, și tot eu trebuie să gătesc? Vocea Irinei răsuna din bucătăria mică a apartamentului lor din Drumul Taberei. Eu stăteam pe hol, cu sacoșa de legume în mână, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Vlad, fiul meu, ridică din umeri și-mi aruncă o privire vinovată. — Mamă, nu-i nimic, mâncăm ceva rapid… Dar eu nu puteam să tac. — Irina, dragă, dacă vrei te ajut eu. Poate data viitoare… — Mulțumesc, Maria, dar mă descurc. Tonul ei era politicos, dar rece. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt dorită în casa lor. Dar cum să nu mă implic? L-am crescut singură pe Vlad după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am muncit nopți întregi ca să nu-i lipsească nimic. Iar acum, când îl văd cum mănâncă pizza congelată sau paste arse, mă doare sufletul.

M-am așezat pe marginea canapelei și am început să curăț cartofii. Irina a venit lângă mine și a început să taie ceapa, dar fiecare mișcare părea un reproș mut. Îmi venea să-i spun că nu e greu să gătești o ciorbă sau o tocăniță ca la mama acasă, dar m-am abținut. Vlad s-a retras în dormitor sub pretextul că are de lucru la laptop.

— Maria, știu că nu gătesc ca dumneavoastră, dar încerc… Mi-a spus încet Irina, fără să mă privească.

— Nu e vorba doar de gătit, Irina. E vorba de grijă. De familie. De tradiție. Am oftat adânc.

— Poate că pentru Vlad contează altceva… A răspuns ea și am simțit un fior rece pe șira spinării.

În acea seară am plecat acasă cu sufletul greu. Pe drum, am trecut pe lângă piață și mi-am amintit cum mergeam cu Vlad de mână printre tarabe, cum îi cumpăram mere roșii și îi promiteam că într-o zi va avea o familie frumoasă. Oare greșisem undeva? Oare îl sufocasem cu dragostea mea? Sau poate că lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă?

Zilele au trecut și tensiunile au crescut. Vlad mă suna tot mai rar. Când veneam în vizită, Irina părea mereu obosită sau grăbită. Într-o duminică am adus plăcintă cu brânză și spanac, sperând să-i fac o surpriză. Irina a zâmbit forțat.

— Mulțumim, Maria, dar chiar voiam să încerc o rețetă nouă azi…

Am simțit că nu mai e loc pentru mine în bucătăria lor. M-am retras în sufragerie și am privit pozele vechi cu Vlad copil. M-a cuprins o tristețe adâncă. Mi-am dat seama că nu mai sunt centrul universului lui.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit la mine acasă.

— Mamă, trebuie să vorbim.

Mi-am dat seama după ton că urmează ceva greu.

— Irina se simte presată. Zice că nu e destul de bună pentru tine… pentru noi.

— Eu vreau doar ce e mai bine pentru tine! Nu vreau să suferi…

— Dar poate că ce e bine pentru mine nu e ce crezi tu. Eu o iubesc pe Irina așa cum e.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața mea fusese despre el. Acum trebuia să-l las să-și trăiască viața după regulile lui?

Au urmat luni de tăcere și singurătate. M-am refugiat în biserică și în discuții cu vecinele la scara blocului. Toate aveau povești asemănătoare: nora care nu gătește, ginerele care nu repară nimic prin casă, copiii care uită de părinți.

Într-o zi, la parastasul unei vecine, am stat lângă doamna Viorica.

— Știi ce zic eu, Maria? Lasă-i să-și trăiască viața! Noi ne-am făcut datoria. Acum e rândul lor să greșească și să învețe.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Poate că avea dreptate. Poate că iubirea adevărată înseamnă să știi când să te retragi.

Într-o sâmbătă dimineață am primit un mesaj de la Irina: „Maria, vrei să vii la noi? Am făcut sarmale după rețeta dumneavoastră.”

Am plâns de bucurie și emoție. Când am ajuns la ei acasă, mirosul de varză umplută m-a dus cu gândul la copilărie. Irina era obosită dar fericită. Vlad m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc că ai venit, mamă.

Am mâncat împreună și am râs ca odinioară. Am înțeles atunci că familia nu înseamnă perfecțiune sau tradiții respectate la literă, ci acceptare și răbdare.

Acum stau singură în bucătăria mea și mă gândesc: Oare cât de mult avem dreptul să ne băgăm în viețile copiilor noștri? Unde se termină dragostea și începe controlul? Poate că adevărata dovadă de iubire e să știm când să facem un pas înapoi…