Între două mame: Povestea unei iubiri trădate

— Nu plânge, Maria, mama ta o să se întoarcă, îmi șoptea bunica în fiecare seară, mângâindu-mi părul ud de lacrimi. Dar vocea ei tremura, iar ochii îi fugeau mereu spre fereastră, ca și cum ar fi așteptat un miracol care nu mai venea. Aveam cinci ani când mama m-a lăsat la poarta casei bunicii dintr-un sat uitat de lume, cu o geantă mică și o păpușă fără un ochi. Nu am înțeles atunci de ce pleacă, nici de ce nu mă ia cu ea.

— O să vin să te iau când o să pot, mi-a spus ea, evitând să mă privească în ochi.

Anii au trecut. Bunica m-a crescut cu răbdare și dragoste, mi-a făcut pachețel în fiecare dimineață și mi-a cusut rochițe din ce avea prin casă. La școală copiii râdeau de mine că nu am mamă, iar eu le spuneam că mama mea lucrează la oraș și că într-o zi o să vină să mă ia. Dar în fiecare seară, când bunica stingea lumina, mă întorceam cu fața spre perete și plângeam în pernă.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se lipeau de bocancii mei rupți, am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie. Era de la mama. Scrisul ei era grăbit, aproape indescifrabil: „Vin să te văd sâmbătă. Să fii pregătită.” Am simțit cum inima îmi sare din piept. Bunica a oftat adânc și mi-a spus doar atât:

— Să nu-ți faci iluzii, Maria.

Sâmbătă dimineața am stat pe prispă cu rochia cea bună și părul împletit. Când mama a coborât din mașina strălucitoare, mirosind a parfum scump și având un zâmbet strâmb pe buze, am simțit că nu mai recunosc femeia din fața mea. M-a îmbrățișat scurt, ca pe o cunoștință veche.

— Ce mare ai crescut! Ce frumoasă ești! Hai să mergem la oraș, să vezi cum trăiesc eu acum.

Bunica a rămas în ușă, cu ochii umezi. Am simțit că mă rup în două: o parte voia să fugă după mama, alta voia să rămână acolo unde era cald și sigur.

La oraș totul era străin. Mama avea un apartament mic, dar aranjat cu gust. În bucătărie mirosea a cafea și a ceva necunoscut. Pe masă era o fotografie cu ea și un bărbat pe care nu-l văzusem niciodată.

— El e Mihai, iubitul meu. O să vină diseară să te cunoască.

M-am simțit ca un obiect de decor. Seara, Mihai a venit cu o pungă de bomboane și un zâmbet fals.

— Deci tu ești fata? Ce mare ai crescut! Ce planuri ai pentru viitor?

Am bâiguit ceva despre școală și despre cât de mult îmi place să citesc. Mama râdea forțat la fiecare răspuns al meu.

După câteva zile am înțeles adevărul: mama avea nevoie de mine ca să demonstreze ceva lui Mihai sau poate familiei lui. Nu era dragoste în gesturile ei, ci doar interes. M-a dus la cumpărături, mi-a cumpărat haine noi și m-a pozat lângă bradul de Crăciun ca să trimită poze „la rude”.

Într-o seară am auzit-o vorbind la telefon:

— Da, am adus-o pe Maria aici. Acum Mihai nu mai are ce comenta. O să vadă că sunt o mamă responsabilă.

Atunci am simțit că totul se prăbușește în jurul meu. Nu eram decât o piesă într-un joc pe care nu-l înțelegeam.

În zilele următoare am început să mă cert cu mama din orice: de ce nu mă lasă să vorbesc cu bunica la telefon, de ce trebuie să merg la întâlniri cu prietenii ei unde toți mă priveau ca pe o curiozitate.

— Maria, trebuie să te adaptezi! Nu mai ești la țară! Aici lumea are alte pretenții!

— Dar eu vreau acasă! Vreau la bunica!

— Nu mai există acasă! Aici e casa ta acum!

Într-o noapte am fugit din apartament și am mers pe jos până la gară. Am sunat-o pe bunica plângând:

— Vino după mine! Te rog!

Bunica a venit cu primul tren. M-a strâns în brațe fără să spună nimic. În drum spre sat mi-a povestit cum mama îi trimisese bani doar ca să tacă din gură și să nu mă caute.

— Nu toți oamenii pot iubi, Maria. Unii doar știu să folosească.

Anii au trecut. Am terminat liceul la oraș, dar am rămas cu bunica până când s-a stins. Mama a mai încercat să mă contacteze când avea nevoie de ceva: acte pentru moștenire, semnături pentru apartament. Niciodată pentru mine.

Acum sunt adult și încă mă întreb dacă aș putea vreodată s-o iert cu adevărat pe mama mea sau dacă rana asta va rămâne mereu deschisă. Cât valorează sângele dacă nu există iubire? Și câți dintre noi trăim cu dorul unei mame care n-a fost niciodată acolo?