Între două lumi: Să rămân sau să plec?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu singură în toate astea! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce picăturile de ploaie băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare.

Vlad s-a uitat la mine peste ecranul laptopului, obosit, cu cearcăne adânci sub ochi. Era trecut de miezul nopții și încă lucra la rapoartele pentru firmă. În camera alăturată, Andrei, băiatul nostru cel mic, tușea chinuitor. Maria, fetița noastră de patru ani, dormea agitat, cu păpușa strânsă la piept.

— Ce vrei să fac? Să las totul baltă? Dacă nu termin proiectul ăsta, pierdem contractul și nu mai avem din ce trăi! a răspuns el, ridicând tonul fără să vrea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când ne certam pe tema asta. De luni întregi, Vlad era tot mai absent. Firma lui de construcții abia supraviețuia, iar eu mă simțeam captivă într-o rutină epuizantă: copii bolnavi, mese neregulate, nopți nedormite și griji fără sfârșit.

Într-o dimineață, după o noapte albă cu Andrei care făcuse febră mare, am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu mai rezist… Nu știu ce să fac. Vlad nu mă mai vede, nu mă mai aude. Parcă nu mai exist pentru el.

Mama a oftat greu la telefon.

— Draga mea, toți trecem prin momente grele în căsnicie. Dar trebuie să vă sprijiniți unul pe altul. Ai încercat să vorbești cu el?

— Vorbesc mereu! Dar el e mereu obosit sau nervos. Și când e acasă, parcă tot la muncă e cu gândul…

— Poate ar trebui să vă luați o pauză. Să mergeți undeva doar voi doi. Să vă amintiți de ce v-ați ales unul pe altul.

Am zâmbit amar. Cum să plecăm undeva când abia avem bani de medicamente? Și cine ar sta cu copiii?

În acea zi, am făcut un gest disperat: am scris o scrisoare pentru Vlad. I-am lăsat-o pe birou, lângă cana lui preferată de cafea:

„Vlad,
Nu știu dacă mai știi cine sunt. Sunt femeia care a râs cu tine în ploaie la Costinești, care a plâns la nunta noastră și care a visat la o familie fericită alături de tine. Acum mă simt invizibilă. Mă doare să văd cum ne pierdem unul pe altul. Nu vreau să renunț la noi, dar nici nu pot trăi așa. Te rog, ajută-mă să găsim drumul înapoi.”

Seara, când a citit scrisoarea, Vlad a venit la mine cu ochii înlăcrimați.

— Iartă-mă… Nici eu nu mai știu cine sunt. M-am pierdut în toată presiunea asta. Mi-e frică să nu pierd totul: firma, casa… pe voi.

Am plâns amândoi în tăcere. Pentru prima dată după mult timp, ne-am ținut în brațe fără să spunem nimic.

Dar viața nu s-a schimbat peste noapte. A doua zi Vlad s-a întors la muncă, iar eu la grijile mele. Andrei s-a îmbolnăvit din nou și am ajuns la spital cu el. În sala de așteptare, am văzut o femeie cu privirea pierdută, ținându-și copilul în brațe. Am simțit că îi cunosc durerea.

— Greu cu copiii mici… mi-a spus ea încet.

— Da… Și când ești singură în toate astea…

A dat din cap trist.

— Și eu sunt singură. Soțul meu lucrează în Germania. Trimite bani, dar nu e aici când am nevoie de el.

Am simțit un val de solidaritate și tristețe. Câte femei ca mine or fi în țara asta? Câte mame duc tot greul singure?

Când m-am întors acasă, Vlad încerca să-i citească Mariei o poveste. Era stângaci și obosit, dar încerca. Am simțit un fior de speranță.

În următoarele săptămâni am încercat să vorbim mai mult. Seara, după ce adormeau copiii, stingeam televizorul și stăteam unul lângă altul pe canapea.

— Ți-e dor de cum eram înainte? l-am întrebat într-o seară.

— Da… Dar nu știu dacă mai putem fi ca atunci.

— Nici eu nu știu… Dar poate putem fi altfel. Poate putem construi ceva nou din ce a rămas.

Au urmat zile bune și zile rele. Certuri mici și împăcări timide. Am început să merg la consiliere psihologică online — era ieftin și mă ajuta să-mi pun ordine în gânduri.

Într-o zi, Vlad a venit acasă mai devreme cu două înghețate pentru copii și o floare pentru mine.

— Azi am avut un contract bun… Poate ieșim toți patru în parc?

Am simțit că inima mi se umple de recunoștință și teamă în același timp. Oare chiar putem repara ce s-a rupt?

Nu știu ce va fi mâine. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar azi aleg să mai încerc o dată.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Cât poți lupta pentru familie înainte să uiți cine ești? Unde se termină sacrificiul și începe renunțarea?