Între două lumi: Povestea unui tată pierdut

— Nu vreau să te mai văd! a țipat Ana, trântind ușa în urma ei. Am rămas în pragul apartamentului, cu buchetul de lalele galbene în mână, simțind cum fiecare petală se ofilește sub greutatea refuzului ei. Era ziua ei de naștere și, pentru prima dată în 14 ani, nu aveam voie să-i fiu aproape. Jelena, mai mică și mai tăcută, m-a privit pe sub sprâncene, fără să spună nimic. Doar a tras-o pe Ana de mână și au dispărut amândouă în camera lor.

Mă numesc Marko și, de aproape un an, nu mai locuiesc cu familia mea. Am plecat într-o noapte ploioasă, după o ceartă care a zguduit pereții apartamentului nostru din Drumul Taberei. Irina, fosta mea soție, plângea în bucătărie, iar fetele se ascundeau sub păturile lor, crezând că nu le aud suspinele. Am crezut că despărțirea va aduce liniște, dar am descoperit doar un gol care mă roade zi de zi.

La început, am încercat să păstrez legătura. Le sunam în fiecare seară, le trimiteam mesaje cu glume sau poze cu pisica mea nouă, Mara. Răspunsurile lor au devenit tot mai rare, apoi au încetat cu totul. Irina mi-a spus la telefon:

— Marko, trebuie să le dai timp. Sunt supărate pe tine. Pe noi toți.

Dar timpul nu vindecă întotdeauna. Uneori doar adâncește rănile.

Într-o duminică friguroasă de februarie, am trecut pe lângă blocul lor. Am văzut-o pe Ana ieșind cu o prietenă. M-am ascuns după un copac ca un hoț de sentimente. Mi-am dorit să-i strig numele, dar m-am temut că va fugi. M-am întrebat dacă mă urăște sau doar nu știe cum să mă ierte.

Seara aceea am petrecut-o singur, privind pozele vechi: Ana cu părul prins în două codițe, Jelena râzând la mare, eu ținându-le de mână pe amândouă. Cum am ajuns aici? Cum am devenit un străin pentru propriii mei copii?

Mama mea îmi spune mereu:

— Marko, nu renunța la ele! Sunt sângele tău.

Dar uneori sângele se răcește între oameni care nu mai știu să vorbească.

Am încercat să vorbesc cu Irina despre asta:

— Poate ar trebui să mergem la un psiholog de familie…
— Nu cred că sunt pregătite. Și nici tu nu pari pregătit să le asculți fără să te aperi.

Adevărul e că nu știam cum să le ascult. Mereu am vrut să le protejez de tot ce era rău, dar n-am știut cum să le protejez de mine însumi.

Într-o zi, Jelena mi-a trimis un mesaj scurt: „Am nevoie de bani pentru manuale.” Atât. Fără „te rog”, fără „mulțumesc”. Am plâns ca un copil după ce i-am transferat banii. Nu pentru sumă, ci pentru distanța dintre noi.

La serviciu, colegii mă întreabă uneori:

— Ce mai fac fetele?

Zâmbesc fals și spun:

— Bine… cresc mari.

Dar adevărul e că nu știu nimic despre ele. Nu știu ce muzică ascultă Ana acum sau dacă Jelena încă mai desenează cai pe marginea caietelor. Nu știu cine le consolează când plâng sau cine le ține de mână când le e frică.

Într-o seară, am primit un telefon de la Irina:

— Marko, Ana are nevoie de tine. A avut o criză de anxietate la școală.

Am alergat până la spitalul Grigore Alexandrescu cu inima cât un purice. Când am ajuns acolo, Ana stătea pe un pat alb, cu ochii roșii de plâns. M-a privit scurt și a întors capul spre perete.

— Ana… sunt aici.
— Nu ai fost când am avut nevoie de tine! a izbucnit ea.

Am simțit cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă peste față. Am vrut să-i spun că și eu sufăr, că mi-e dor de ele în fiecare zi, dar m-am temut că va suna ca o scuză ieftină.

Irina mi-a făcut semn să ies pe hol.

— Trebuie să fii răbdător. Să fii prezent chiar dacă te resping. Să nu renunți la ele.

Mi-am petrecut noaptea pe scaunul din fața salonului, ascultând sunetele reci ale spitalului și rugându-mă ca Ana să mă lase măcar să-i spun „noapte bună”.

Dimineața, când a ieșit din salon, s-a uitat la mine pentru o clipă. Nu a zâmbit, dar nici nu m-a alungat. A fost primul pas spre ceva ce nici nu mai speram.

De atunci, încerc să fiu acolo fără să cer nimic în schimb. Le trimit mesaje fără să aștept răspunsuri. Le las cadouri mici la ușă: o carte pentru Ana, creioane colorate pentru Jelena. Uneori primesc doar tăcere înapoi. Alteori, câte un „mulțumesc” sec.

M-am întrebat de sute de ori dacă dragostea dintre un tată și copiii lui poate muri din cauza greșelilor adulților. Poate că nu moare, dar se ascunde adânc sub straturi de furie și dezamăgire.

Într-o zi ploioasă de aprilie, Ana mi-a scris: „Poți veni la serbarea mea de la liceu?” Am plâns iar — dar de data asta de bucurie.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar tot ce s-a rupt între noi. Dar știu că nu voi înceta niciodată să încerc.

Oare câți tați ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare cât timp trebuie să treacă până când copiii pot ierta? Sau poate unele răni rămân deschise pentru totdeauna?