Între două lumi: Povestea unui apartament și a unei prietenii pierdute

— Nu mai pot, Anca! Nu mai pot să strâng după tine în fiecare zi! Ai impresia că trăim la hotel?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Anca ridică din umeri, cu ochii lipiți de ecranul telefonului.
— Dacă te deranjează, spală-le tu. Eu am avut o zi groaznică la muncă.
Mă uit la ea și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima oară când avem discuția asta, dar azi parcă doare mai tare. Poate pentru că, atunci când am acceptat să ne mutăm împreună, am crezut că va fi altfel. Am crezut că vom râde, vom găti împreună, ne vom povesti secretele ca pe vremuri, la bunica în curte.
Dar realitatea e alta.
Totul a început acum șase luni, când chiria a crescut brusc și salariul meu de la librărie abia mai acoperea cheltuielile. Anca tocmai se despărțise de prietenul ei și nu voia să se întoarcă acasă, la părinții ei din Bacău. Așa că am decis să împărțim apartamentul meu din București. „O să fie bine, suntem familie!”, mi-a spus mama la telefon. „O să vă ajutați una pe alta.”
Primele săptămâni au fost chiar frumoase. Seara stăteam pe balcon, beam vin și povesteam despre tot ce ne lipsea din copilărie. Dar încet-încet, diferențele dintre noi au început să iasă la suprafață ca niște crăpături în tencuiala veche a blocului.
Anca e genul care lasă hainele aruncate peste tot, gătește doar când îi e foame și uită să cumpere hârtie igienică. Eu sunt obsedată de ordine și fac liste pentru orice: cumpărături, facturi, zile de naștere. Ea aduce prieteni acasă fără să mă anunțe; eu am nevoie de liniște după o zi lungă printre rafturile pline de cărți.
Într-o seară, am găsit-o pe Anca plângând în baie. M-am așezat lângă ea pe gresia rece și am întrebat-o ce s-a întâmplat.
— Mi-e dor de acasă, a șoptit ea. Mi-e dor de mama.
Am simțit un nod în gât. Știam că nu-i e ușor, dar nici mie nu-mi era. Am încercat să-i spun că și eu mă simt uneori pierdută în orașul ăsta mare, dar n-a vrut să audă.
— Tu ai totul sub control! Ai jobul tău, prietenii tăi… Eu nu am nimic.
Adevărul e că nu aveam totul sub control. Mă simțeam sufocată de facturi, de griji și de sentimentul că apartamentul meu nu mai era al meu.
Apoi au început certurile adevărate: despre bani, despre cine plătește lumina, despre cine duce gunoiul. Într-o zi, am găsit portofelul meu golit de ultimii lei puși deoparte pentru factură.
— Ai luat tu banii?
— Aveam nevoie urgent! Îți dau înapoi!
Dar n-a dat niciodată.
Mama mă suna tot mai des: „Cum vă înțelegeți?” Mințeam mereu: „Bine, suntem ca două surori.” Dar adevărul era că fiecare zi devenea o luptă pentru spațiu, liniște și respect.
Într-o sâmbătă dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru, am găsit-o pe Anca făcând bagajele.
— Plec la Raluca câteva zile. Poate chiar mai mult.
N-am întrebat nimic. Doar am privit-o cum își strânge viața în două genți vechi și iese pe ușă fără să se uite înapoi.
Când s-a făcut liniște în apartament, m-am așezat pe canapea și am plâns în hohote. Nu pentru bani, nu pentru certuri — ci pentru că pierdusem ceva ce credeam că nu se poate pierde: legătura noastră de familie.
Au trecut două luni de atunci. Apartamentul e din nou ordonat, liniștit — dar uneori liniștea asta doare mai tare decât orice ceartă cu Anca. Mă gândesc dacă n-am greșit undeva, dacă n-ar fi trebuit să fiu mai tolerantă sau să vorbesc mai deschis despre ce simt.
Poate că unele relații nu sunt făcute să reziste sub același acoperiș. Poate că distanța păstrează iubirea vie.
Mă uit la poza noastră din copilărie, pusă pe frigider, și mă întreb: oare merită să sacrifici liniștea pentru câteva sute de lei economisiți? Sau ar trebui să prețuim mai mult pacea sufletească decât orice altceva?
Ce ați fi făcut voi în locul meu?