Între două lumi: Povestea unei surori vitrege

— Nu înțeleg de ce trebuie să stai aici, Mara. Camera asta era a mea înainte să vii tu, spuse Irina, cu vocea ei ascuțită, în timp ce își arunca geaca pe patul meu.

Am rămas nemișcată în pragul ușii, cu valiza în mână și inima bătându-mi nebunește. Era prima vară după ce tata se recăsătorise cu doamna Lidia, iar eu trebuia să petrec două luni în casa lor din Constanța. De zece ani, după divorțul părinților mei, verile la tata erau singurul lucru stabil din viața mea. Dar acum totul se schimbase.

Mama mă rugase să fiu înțelegătoare: „Mara, încearcă să o cunoști pe Irina. E doar cu un an mai mare ca tine. Poate vă veți înțelege.” Dar Irina nu părea deloc interesată de prietenie. Din prima clipă, m-a privit ca pe un intrus.

— Nu e ca și cum mi-am dorit să vin aici, am murmurat, încercând să nu plâng.

— Atunci de ce n-ai rămas la maică-ta? a replicat ea, fără urmă de empatie.

M-am simțit mică, strivită între pereții camerei care mirosea a parfum străin și a mobilă veche. Tata încerca să fie mediator, dar era evident că nu știa cum să gestioneze tensiunea dintre noi.

— Fetelor, haideți la masă! a strigat Lidia din bucătărie.

La cină, atmosfera era apăsătoare. Lidia încerca să fie politicoasă, tata zâmbea forțat, iar Irina răspundea monosilabic la orice întrebare. Eu mă jucam cu furculița în farfurie, simțind că nu aparțin acestui loc.

În serile următoare, tata insista să ieșim împreună la plimbare pe faleză. Încerca să ne apropie cu glume stângace sau întrebări despre școală. Irina răspundea sec sau ignora complet conversația. Într-o seară, când tata s-a dus să cumpere înghețată, am rămas singure pe bancă.

— De ce te porți așa cu mine? am întrebat-o, adunându-mi tot curajul.

— Pentru că nu-mi place când cineva îmi invadează viața. Tata a fost doar al meu zece ani. Acum trebuie să împart totul cu tine și nici măcar nu te cunosc.

Am simțit un nod în gât. Într-un fel, o înțelegeam. Și eu simțeam că pierd ceva: timpul meu cu tata, liniștea verilor de altădată.

— Și eu mă simt la fel de pierdută ca tine, am spus sincer. Nu e ușor nici pentru mine.

Irina s-a uitat la mine pentru prima dată fără ură. Dar n-a spus nimic.

Zilele au trecut greu. Lidia încerca să ne apropie cu activități comune: gătit împreună, mers la plajă, jocuri de societate. Dar orice tentativă se termina cu replici acide sau tăceri apăsătoare.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe Irina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Ești bine?

— Lasă-mă în pace!

Am ezitat o clipă, apoi am intrat. Stătea pe gresie, cu genunchii la piept.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama… a uitat de ziua mea anul trecut. Era prea ocupată cu nunta cu tatăl tău. Nici măcar nu mi-a cumpărat tort.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am stat lângă ea fără să spun nimic. Uneori tăcerea e cel mai bun răspuns.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Nu am devenit cele mai bune prietene peste noapte, dar am început să vorbim mai mult. Seara ne uitam împreună la seriale sau ascultam muzică în surdină.

Totuși, sinceritatea Irinei rămânea tăioasă ca o lamă:

— Mara, tu chiar crezi că părinții noștri sunt fericiți? Sau doar se prefac pentru noi?

Nu știam ce să-i răspund. Și eu mă întrebam același lucru uneori.

Într-o zi, tata m-a luat deoparte:

— Mara, știu că nu e ușor pentru tine aici. Dar îmi doresc să vă înțelegeți. Irina are nevoie de cineva ca tine lângă ea.

— Și eu am nevoie de tine, i-am spus printre lacrimi.

A venit și ziua când mama a venit să mă ia acasă. Irina m-a îmbrățișat scurt la despărțire.

— Poate… ne vedem la iarnă? a spus ea stângaci.

— Sigur că da.

Pe drum spre București, m-am uitat pe geam la ploaia care bătea în rafale și m-am întrebat: Oare chiar putem construi o familie din cioburi? Sau unele răni rămân mereu deschise?

Poate că sinceritatea doare uneori mai tare decât minciuna. Dar fără ea, cum am putea vreodată să ne apropiem cu adevărat?