Între două lumi: Povestea unei soacre rănite

— Maria, te rog, nu-i da ciocolată Rubei înainte de grădiniță! a răsunat vocea Irinei, tăioasă, din bucătărie. M-am oprit cu mâna pe cutia mică de bomboane, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Ruby, nepoata mea cea mare, mă privea cu ochi mari și triști, iar cea mică, Ana, se agăța de piciorul meu, murmurând ceva despre păpușa ei preferată.

Nu era prima dată când Irina mă corecta în fața copiilor. De fiecare dată simțeam cum o parte din mine se retrage, ca un arici care-și strânge țepii. Dar azi era diferit. Azi, după ce am lăsat-o pe Ruby la grădiniță — da, încă merge la grădiniță la șase ani, pentru că Irina nu a vrut să o dea la școală încă — și am rămas cu Ana acasă, am simțit un gol apăsător.

Irina se pregătea să plece la serviciu. Își aranja părul în oglindă și îmi arunca priviri scurte, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar se răzgândea mereu. Eu stăteam la masa din sufragerie, cu o cană de ceai în față și cu Ana pe genunchi.

— Maria, te rog să nu uiți să-i dai Anei siropul la ora zece. Și să nu-i pui sare în mâncare. Știi că nu-i face bine la rinichi.

Am dat din cap, dar în minte mi se învârteau gânduri amare. De când s-a născut Ruby, am simțit că nu sunt niciodată suficient de bună pentru Irina. Când încercam să ajut, primeam instrucțiuni ca pentru o bonă străină. Când stăteam deoparte, mi se reproșa că nu mă implic.

— Mamă, ai grijă de fete azi? a întrebat Mihai, fiul meu, cu o voce obosită la telefon cu o seară înainte.

— Sigur, Mihai. Oricând pentru ele.

Dar adevărul era că nu mai știam cum să fiu prezentă fără să deranjez. Îmi era dor de vremurile când Mihai era mic și totul părea mai simplu. Acum, fiecare gest al meu era analizat și interpretat.

Într-o zi, am încercat să o iau pe Ruby de la grădiniță fără să anunț. Am vrut să îi fac o surpriză și să mergem împreună în parc. Când am ajuns acasă cu ea, Irina m-a întâmpinat cu ochii fulgerători.

— Nu ai voie să iei copilul fără să mă anunți! Dacă pățește ceva? Dacă nu știe educatoarea cui îl dă?

Am încercat să mă apăr:

— Am vrut doar să petrecem timp împreună…

— Nu așa! Nu fără acordul meu!

De atunci, am început să evit orice inițiativă. M-am retras încet-încet, sperând că poate așa va fi mai bine pentru toți.

Dar astăzi, când Irina s-a întors acasă mai devreme și m-a găsit citind pe canapea în timp ce fetele se jucau în camera lor, a izbucnit:

— Maria, nu te implici deloc! Fetele au nevoie de tine! De ce nu te joci cu ele? De ce nu le duci în parc?

Am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să răspund calm:

— Irina, mereu am încercat să ajut… dar mi-a fost teamă să nu greșesc din nou.

Ea a oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— Știu că poate am fost prea strictă uneori… Dar mi-e greu să las controlul. Sunt obosită și speriată că nu fac destul pentru fete.

Am privit-o lung. Pentru prima dată am văzut vulnerabilitatea din ochii ei. Poate că nici ea nu știa cum să fie noră sau mamă perfectă.

În acea seară, Mihai a venit acasă și ne-a găsit pe amândouă tăcute la masă. Fetele râdeau în camera lor.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el.

Irina i-a povestit totul. Eu am tăcut, lăsând-o să-și verse amarul. Mihai s-a uitat la mine cu tristețe:

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar avem nevoie de tine aici.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Poate că nu voi fi niciodată soacra ideală pentru Irina sau bunica perfectă pentru fete. Dar le iubesc mai mult decât pot spune.

În noaptea aceea am stat mult timp trează, gândindu-mă la toate momentele ratate și la toate cuvintele nespuse. Oare există vreo cale prin care două femei atât de diferite pot construi o punte peste prăpastia dintre ele?

Poate că nu e niciodată prea târziu să încercăm din nou… Dar oare voi avea curajul să fac primul pas?