Între două lumi: Povestea unei soacre în casa fiului său

— Mamă Linda, ai ratat o pată! se aude vocea Cameliei din dormitor, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremură pe cârpa udă, iar genunchii mă dor de la atâta stat pe jos. Mă ridic încet, șterg sudoarea de pe frunte și privesc spre ușa întredeschisă. Camelia stă pe pat, cu picioarele întinse, fluturându-și unghiile proaspăt lăcuite.

— Vin imediat, Camelia, răspund încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși în mine clocotește o revoltă mută.

De când m-am mutat cu Ionel și Camelia, după ce am rămas văduvă, casa lor a devenit și casa mea doar cu numele. Ionel lucrează de dimineața până seara la fabrica de mobilă din oraș, iar eu am rămas să fiu femeia invizibilă care gătește, spală și face curat. Camelia nu lucrează, dar nici nu pune mâna pe nimic. Spune mereu că are grijă de „starea ei de bine” și că nu vrea să-și strice manichiura.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, Ionel a venit acasă obosit și m-a găsit plângând în bucătărie. S-a așezat lângă mine și m-a întrebat:

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Nimic, dragul meu. Sunt doar obosită.

Nu i-am spus adevărul. Nu i-am spus că simt cum mă sufoc în propria viață, că fiecare zi e o luptă să nu izbucnesc. Nu i-am spus că nora lui mă tratează ca pe o slugă și că uneori mă gândesc să plec, dar nu am unde.

A doua zi dimineață, Camelia a intrat în bucătărie cu telefonul la ureche.

— Linda, fă-mi te rog o cafea! Și vezi că trebuie șters praful în sufragerie. Azi vine mama la mine.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Mama ei venea mereu cu un aer superior, aruncând priviri critice peste tot. Odată chiar a spus:

— Camelia, nu știu cum reziști cu soacra asta aici. Eu n-aș putea!

Camelia a râs și a dat din umeri:

— Eh, cineva trebuie să facă treaba prin casă.

M-am simțit mică, umilită. Dar am tăcut. Pentru Ionel. Pentru că el e tot ce mi-a rămas.

Într-o duminică, când Ionel era acasă, Camelia a început să țipe la mine pentru că nu găsise o bluză curată.

— Cum poți să fii atât de neglijentă? Nici măcar hainele nu poți să le speli la timp!

Ionel a intervenit:

— Camelia, las-o! Mama face tot ce poate.

— Da? Atunci să-și facă treaba mai bine!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am fugit în camera mea și am plâns în pernă până am adormit.

Seara, Ionel a venit la mine.

— Mamă, știu că nu-ți e ușor aici. Dar te rog să ai răbdare cu Camelia…

— Ionel, eu nu mai pot. Nu mai sunt tânără. Mă doare sufletul când văd cât de puțin contez aici.

El a oftat și m-a strâns în brațe.

— O să vorbesc cu ea…

Dar nimic nu s-a schimbat. Zilele au trecut la fel: eu făceam curat, găteam, iar Camelia îmi găsea mereu ceva de reproșat.

Într-o zi am primit un telefon de la sora mea, Mariana.

— Linda, vino la mine câteva zile! Ai nevoie să te rupi puțin de acolo.

Am ezitat mult. Dar într-o dimineață, după ce Camelia mi-a aruncat din nou un reproș:

— Dacă tot stai aici pe gratis, măcar fă ceva util!

…am simțit că nu mai pot. Mi-am făcut bagajul și am plecat la Mariana fără să spun nimic.

La ea acasă am simțit pentru prima dată după mult timp liniște. Am povestit totul printre lacrimi.

— Linda, nu meriți așa ceva! Ai muncit o viață pentru Ionel. Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare!

M-am întors după câteva zile acasă. Ionel era îngrijorat.

— Mamă, unde ai fost?

I-am spus adevărul. I-am spus cât de greu îmi este.

A doua zi a avut loc o discuție aprinsă între el și Camelia. Am auzit țipete din dormitor:

— Dacă nu-ți convine mama mea aici, poți pleca tu!

Camelia a trântit ușa și a plecat la mama ei pentru câteva zile. Casa a fost liniștită ca niciodată.

Ionel mi-a spus:

— Mamă, îmi pare rău că ai suferit atât. N-ar fi trebuit să te las singură cu toate astea.

Mi-au dat lacrimile. Pentru prima dată m-am simțit văzută.

Camelia s-a întors după câteva zile, mai tăcută ca înainte. Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată cu adevărat între noi. Dar știu că nu mai pot accepta să fiu tratată ca o povară.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca mine trăiesc în tăcere umilința sub același acoperiș cu copiii lor? Cât de mult putem duce înainte să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?