Între două lumi: Povestea unei mame care luptă să-și recâștige fiica și nepoata

— Nu vreau să te mai văd în casa mea, mamă! Ai nevoie de ajutor, nu de vizite la Mara!

Cuvintele Ioanei mi-au răsunat în urechi ca niște clopote sparte. Era o după-amiază ploioasă de martie, iar eu stăteam în pragul ușii ei, cu o pungă de jucării pentru Mara, nepoata mea de cinci ani. Mâinile îmi tremurau, nu doar de frig, ci și de frică. Frica aceea surdă că am pierdut-o definitiv pe fiica mea.

— Ioana, te rog… Nu înțeleg ce se întâmplă. Sunt mama ta! Lasă-mă măcar să o văd pe Mara câteva minute…

Ea s-a uitat la mine cu ochii aceia verzi, atât de asemănători cu ai tatălui ei, dar plini de o răceală pe care nu i-am mai văzut-o niciodată.

— Nu vreau să discutăm. Nu ești bine, mamă. Ai uitat să o iei pe Mara de la grădiniță săptămâna trecută. Ai uitat să-mi dai cheia când ți-am cerut-o. Ai început să uiți totul. Nu pot să risc siguranța copilului meu.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Da, am uitat să o iau pe Mara într-o zi. Da, mi se întâmplă să uit lucruri. Dar nu sunt nebună! Sunt doar… obosită. Poate puțin deprimată după ce am rămas singură, după ce tata lui Ioana a murit și casa s-a umplut de tăcere. Dar nu sunt nebună!

Am plecat atunci cu capul plecat, plângând în ploaie, cu punga de jucării strânsă la piept ca un colac de salvare. În acea seară am stat pe canapea și am privit pozele vechi: Ioana la serbarea de la grădiniță, Mara la botez, eu și soțul meu râzând la masa din bucătărie. Unde am greșit? Când s-a rupt totul?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Nu pot să cred că Ioana face asta! a exclamat ea. Trebuie să vorbești cu ea serios. Să-i explici că nu ești bolnavă psihic!

— Dar dacă are dreptate? Dacă chiar încep să uit lucruri importante?

— Maria, ai trecut prin multe. E normal să fii obosită. Dar nu ești nebună! Du-te la un medic dacă te liniștește. Dar nu lăsa să te îndepărteze de Mara!

Am ascultat-o pe Elena și m-am programat la un neurolog. Analizele au ieșit bune. Medicul mi-a spus că stresul și depresia pot da simptome asemănătoare cu cele ale demenței incipiente, dar că nu am nimic grav.

Cu rezultatele în mână, am mers din nou la Ioana.

— Uite, am fost la medic. Nu am nimic grav. Sunt doar… tristă și obosită. Dar nu sunt un pericol pentru Mara!

Ioana a oftat adânc.

— Mamă, nu e vorba doar de asta. De când a murit tata, ai devenit alt om. Nu mai vorbești cu mine, nu mai ieși din casă… Parcă trăiești într-o lume paralelă.

— Poate că da… Dar tu ai încercat să mă înțelegi? Să vezi cât de greu mi-e fără el? Să vezi cât mă doare că tu te-ai îndepărtat?

A tăcut. Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Și mie mi-e greu fără el, mamă… Dar trebuie să mergem mai departe.

— Și eu încerc! Dar nu pot fără voi… fără Mara…

A fost o liniște apăsătoare între noi. Apoi a spus încet:

— Îți dau voie să o vezi pe Mara, dar doar dacă vii la terapie cu mine.

Am acceptat imediat. Am mers împreună la psiholog. Primele ședințe au fost cumplite: reproșuri, lacrimi, tăceri lungi. Ioana îmi spunea că se simte singură cu toate responsabilitățile, că îi e teamă să nu repete greșelile mele — să se izoleze după o pierdere mare.

Eu i-am povestit cât de mult mă doare absența lor, cât de vinovată mă simt pentru fiecare lucru uitat sau greșit făcut.

Într-o zi, psihologul ne-a întrebat:

— Ce vă doriți una de la cealaltă?

Ioana a spus:

— Să știu că pot avea încredere în tine.

Eu am spus:

— Să mă simt din nou mama ta.

Au trecut luni de terapie și discuții dificile. Încet-încet, Ioana a început să mă lase să stau cu Mara câteva ore pe săptămână. Am început să gătim împreună prăjituri, să desenăm, să ne plimbăm prin parc.

Într-o zi, Mara m-a întrebat:

— Bunico, tu ai fost tristă mult timp?

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Da, puiule… Dar acum sunt fericită că te am pe tine.

Ioana m-a privit atunci cu alți ochi — poate pentru prima dată după mult timp — și mi-a zâmbit timid.

Nu știu dacă rănile dintre noi se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că dragostea poate repara multe lucruri dacă avem curajul să vorbim despre durere și să cerem ajutor.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă din cauza tăcerii și a neînțelegerii? Oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când avem nevoie unii de alții? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să facă primul pas spre împăcare.