Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde copilul

— Nu te mai iubesc, vreau la tata!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în liniștea serii. Stătea în pijamale, cu ochii mari și umezi, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-mi țin lacrimile în frâu. În bucătărie mirosea a supă de pui, dar tot ce simțeam era un gol imens în stomac.

— Vlad, de ce spui asta? am întrebat încet, încercând să nu-l sperii.

— Tata mă lasă să mă joc cât vreau pe tabletă și nu țipă la mine când fac mizerie. Tu mereu ești obosită și nervoasă!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu era prima dată când Vlad compara viața de la mine cu cea de la tatăl lui, dar niciodată nu fusese atât de categoric. M-am așezat lângă el pe canapea și l-am strâns în brațe, dar s-a tras repede, ca și cum îl ardeam.

Adevărul e că despărțirea mea de Sorin, tatăl lui Vlad, a fost urâtă. După zece ani de căsnicie, plini de certuri și reproșuri, am decis să ne separăm. Sorin a plecat din apartamentul nostru din Drumul Taberei și s-a mutat la mama lui, într-un bloc vechi din Militari. Custodia era comună, dar Vlad stătea mai mult cu mine. Sorin îl lua doar în weekenduri și uneori în vacanțe.

La început, Vlad părea să accepte situația. Îi plăcea la tata pentru că acolo nu avea reguli: mânca pizza la micul dejun, se juca pe PlayStation până târziu și primea dulciuri fără număr. La mine, viața era altfel: trezit devreme, grădiniță, teme, mâncare sănătoasă, baie la timp. Încercam să-i ofer stabilitate, dar uneori eram prea obosită sau prea stresată de la muncă. Lucram ca asistentă medicală la Spitalul Universitar și făceam ture de noapte. De multe ori îl lăsam pe Vlad la bunica mea, iar el mă privea cu ochi triști când plecam.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit plângând că vrea la tata, am sunat-o pe mama:

— Nu mai pot, mamă! Simt că-l pierd pe Vlad… Ce fac greșit?

Mama a oftat la capătul firului:

— Copiii simt totul. Poate ar trebui să vorbești cu Sorin. Să încercați să vă înțelegeți pentru binele lui Vlad.

Dar cum să vorbesc cu Sorin? De fiecare dată când încercam să discutăm despre Vlad, ajungeam să ne certăm. El mă acuza că sunt prea strictă, eu îi reproșam că e iresponsabil. Într-o zi, după încă o ceartă la telefon, Sorin mi-a spus:

— Lasă-l să stea o perioadă la mine! Poate îi va fi mai bine.

Am simțit cum inima mi se strânge. Cum să-l las? Dacă nu se mai întoarce? Dacă mă uită?

În următoarele zile, Vlad a devenit tot mai distant. Nu mai voia să stea cu mine la masă, nu mă lăsa să-l pup de noapte bună. Într-o dimineață, când l-am dus la grădiniță, educatoarea m-a tras deoparte:

— Doamna Popescu, Vlad e tot mai retras. A spus că nu vrea să mai vină aici dacă nu vine și tatăl lui.

Am izbucnit în plâns pe holul grădiniței. Toate privirile erau ațintite spre mine, dar nu-mi păsa. M-am simțit mică și neputincioasă.

Seara aceea am petrecut-o uitându-mă la poze vechi: Vlad bebeluș râzând în brațele mele, primele lui desene lipite pe frigider, ziua când a spus „mama” pentru prima dată. Cum ajunsesem aici?

Am decis să merg la un psiholog pentru copii. Doamna Dobre m-a primit într-un cabinet micuț din Cotroceni.

— E normal ca un copil să-și dorească să stea cu părintele care îi oferă mai multă libertate sau atenție. Dar nu înseamnă că nu vă iubește. Trebuie doar să-i arătați că sunteți acolo pentru el, indiferent ce alege.

Am început să petrec mai mult timp cu Vlad: mergeam în parc chiar dacă eram obosită, îi citeam povești înainte de culcare chiar dacă aveam de spălat vasele. Încet-încet, am văzut mici schimbări: mă lua de mână când traversam strada, îmi zâmbea când îi puneam pachetul pentru grădiniță.

Dar rana rămânea. Într-o duminică dimineață, când trebuia să-l duc la Sorin, Vlad m-a întrebat:

— Mami, dacă stau mai mult la tata… te superi?

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng.

— Nu mă supăr, puiule. Vreau doar să fii fericit.

A zâmbit larg și m-a îmbrățișat scurt.

În acea zi am realizat că dragostea de mamă nu se măsoară în zile petrecute împreună sau în reguli respectate. Se măsoară în răbdare, în iertare și în puterea de a lăsa copilul să aleagă ce-l face fericit.

Acum Vlad stă o săptămână la mine și una la Sorin. Încercăm să fim civilizați pentru el. Nu e ușor — încă mă doare când îl aud spunând „tati” cu atâta entuziasm sau când refuză să vorbească cu mine la telefon dacă e ocupat cu jocurile lui preferate.

Dar am învățat ceva: copiii nu aleg între părinți din ură sau răzbunare; ei caută iubire și siguranță acolo unde simt că le primesc cel mai ușor.

Mă întreb adesea: oare am făcut destul? Oare va veni o zi când Vlad va înțelege cât de mult l-am iubit chiar și atunci când m-a respins?

Voi ce ați face dacă propriul copil v-ar spune că nu vă mai iubește? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?