Între două lumi: Povestea unei alegeri regretate

— Nu mai pot, Larisa! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, trântind ușa bucătăriei. Larisa, cu ochii mari și umezi, s-a oprit din tăiat legumele. Mâinile îi tremurau.

— Ce vrei să spui, Radu? De ce vorbești așa cu mine? Ce-am făcut?

Nu era vina ei. Sau poate era. Sau poate vina era doar a mea, pentru că nu reușeam să-mi găsesc liniștea nicăieri. De când mă recăsătorisem cu Larisa, totul părea să se fi schimbat. La început, mă simțeam tânăr din nou, liber de rutina care mă sufocase în căsnicia cu Ana. Dar după doar câteva luni, gândurile mele se întorceau mereu la Ana și la fiica noastră, Ilinca.

Larisa era cu zece ani mai tânără decât mine. Frumoasă, veselă, plină de viață. Dar nu era Ana. Nu era mama copilului meu. Și nu era femeia care mă cunoștea cu adevărat, cu toate defectele mele. În fiecare seară, când Larisa adormea lângă mine, eu mă uitam la tavan și mă întrebam: „Ce caut eu aici?”

Într-o zi de duminică, am trecut pe lângă blocul unde locuia Ana cu Ilinca. Am văzut-o pe fetița mea jucându-se în fața scării, cu o păpușă stricată în mână. M-a văzut și a alergat spre mine:

— Tati! Tati! Uite ce mi-a făcut mami la păpușă! I-a cusut rochița!

M-am aplecat și am luat-o în brațe. Mirosul părului ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Am simțit un nod în gât.

— Bravo, iubita mea! Mami e pricepută, nu?

Ana a ieșit pe ușă, cu o privire obosită, dar caldă.

— Bună, Radu. Ai venit să o vezi pe Ilinca?

— Da… dacă nu te deranjează.

— Nu mă deranjează. Doar… ai putea să vii mai des.

Am simțit reproșul în vocea ei, dar nu am avut curaj să răspund. M-am jucat cu Ilinca vreo oră, apoi am plecat acasă la Larisa. Pe drum, m-a sunat mama:

— Radule, tu chiar crezi că ai făcut bine? Ai lăsat o familie pentru… ce? Pentru o fată care nici nu știe să facă o ciorbă ca lumea?

Am tăcut. Mama nu o suporta pe Larisa. Spunea mereu că Ana era „de familie”, că știa să țină casa și să crească un copil.

Seara, Larisa m-a întrebat:

— Ai fost la Ana?

— Am fost la Ilinca.

— Dar tot la Ana te gândești… Nu-i așa?

Nu am răspuns. S-a ridicat de la masă și a început să plângă în baie. Am rămas singur în bucătărie, cu capul în mâini.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Larisa devenise suspicioasă, iar eu eram tot mai absent. Într-o noapte, m-a întrebat direct:

— Dacă ai putea da timpul înapoi… te-ai mai fi despărțit de Ana?

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu știu… Poate că nu.

A izbucnit în lacrimi.

— Atunci de ce m-ai ales pe mine? De ce mi-ai promis că vom fi fericiți?

Nu aveam răspunsuri. M-am ridicat și am ieșit din casă. Am mers pe jos ore întregi prin orașul pustiu. M-am gândit la toate certurile cu Ana: despre bani, despre oboseală, despre lipsa timpului pentru noi doi. Am crezut că fuga e soluția. Că altcineva mă va face fericit fără efort.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Tati, tu o mai iubești pe mami?

Am rămas blocat.

— Eu… Eu o respect pe mami foarte mult.

— Dar pe Larisa?

Nu am știut ce să-i spun unui copil de șapte ani care vedea mai clar decât mine adevărul.

Într-un final, Ana mi-a spus:

— Radu, trebuie să te hotărăști. Nu poți trăi între două lumi. Ilinca are nevoie de stabilitate. Eu am nevoie de liniște. Dacă vrei să te întorci, fă-o pentru tine și pentru copilul tău, nu pentru mine.

Larisa mi-a dat un ultimatum:

— Ori rămâi cu mine și încercăm să reparăm ce s-a stricat, ori pleci și nu te mai întorci niciodată.

Am stat nopți întregi fără somn. Am vorbit cu tata la telefon:

— Băiete, viața nu e alb-negru. Dar trebuie să-ți asumi alegerile.

Într-o dimineață friguroasă de martie, am făcut bagajul și am plecat din casa Larisei. Am sunat-o pe Ana:

— Pot să vin să vorbim?

A deschis ușa și m-a privit lung.

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată pentru tot ce ai făcut… Dar pentru Ilinca merită să încercăm.

Acum locuiesc din nou cu Ana și Ilinca. Încerc să repar ce am stricat, dar rana încă doare. Larisa nu mi-a mai răspuns niciodată la telefon.

Mă uit la Ilinca cum doarme și mă întreb: oare oamenii merită a doua șansă? Sau unele greșeli ne urmăresc toată viața?