Între două lumi: Povestea unei alegeri care a rupt o familie

— Nu pot să cred că faci asta, Elena! vocea tatălui meu, Petru, a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mi-am petrecut copilăria. Mâinile îi tremurau pe cana de cafea, iar ochii lui căprui, de obicei blânzi, erau acum plini de o furie amestecată cu durere.

— Tata, te rog… nu e așa cum crezi. Nu vreau să te rănesc, am spus eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar nu puteam să-i spun adevărul fără să-i frâng inima.

Totul a început cu două luni înainte de nuntă. M-am logodit cu Vlad, iubitul meu din facultate, și am început pregătirile. Mama și tata divorțaseră când aveam 10 ani. Tata a rămas în orașul nostru mic din Moldova, iar mama s-a recăsătorit cu Doru, un bărbat blând care m-a crescut ca pe fiica lui. Tata venea rar la București, iar relația noastră s-a răcit încet-încet. Îl iubeam, dar distanța și resentimentele dintre el și mama au lăsat urme adânci.

Când am decis că Doru să mă conducă la altar, nu m-am gândit la bani sau la tradiții. Am simțit doar că el a fost acolo pentru mine în cele mai grele momente: când am avut nevoie de cineva să mă asculte după ce am picat primul examen la facultate, când am avut prima dezamăgire în dragoste sau când am stat nopți întregi plângând după ce tata nu a venit la serbarea mea de liceu.

Am încercat să-i explic tatălui meu:

— Doru m-a crescut… El a fost acolo când tu nu ai putut fi.

— Eu sunt tatăl tău! a izbucnit el. Eu ți-am pus pâinea pe masă! Eu te-am învățat să mergi pe bicicletă! Cum poți să-mi faci una ca asta?

M-a durut fiecare cuvânt. Știam că are dreptate într-un fel. Dar nu puteam ignora anii în care am simțit că nu contez pentru el. Când mama a venit acasă plângând după ce tata a refuzat să mă vadă de Crăciunul acela… Când am stat singură la masa de Paște și m-am întrebat dacă tata se mai gândește la mine.

A doua zi, tata m-a sunat:

— Dacă alegi să te conducă Doru la altar, eu nu-ți mai dau niciun ban pentru nuntă. Să te descurci singură!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Bugetul nunții era deja strâns, iar banii promiși de tata erau esențiali. Mama nu avea de unde să mă ajute mai mult. Vlad era și el șocat:

— Elena, poate ar trebui să vorbești din nou cu el… E totuși tatăl tău.

— Nu pot să trăiesc cu gândul că fac ceva doar pentru bani, i-am răspuns printre lacrimi.

Seara aceea a fost un coșmar. Mama încerca să mă liniștească:

— Înțeleg ce simți, dar poate ar trebui să-i dai o șansă tatălui tău. Poate nu realizează cât de mult te-a rănit.

Doru stătea într-un colț al sufrageriei, tăcut, cu privirea în pământ. În cele din urmă s-a apropiat de mine:

— Elena, dacă vrei ca tatăl tău să te conducă la altar, eu nu mă supăr. E ziua ta… Eu sunt fericit că te-am văzut crescând.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat strâns. Nu voiam să renunț la ceea ce simțeam doar pentru a împăca pe toată lumea.

Zilele au trecut greu. Tata nu mi-a mai răspuns la telefon. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuia să aleg între doi oameni pe care îi iubeam? De ce nu puteau să fie amândoi lângă mine?

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad citind mesaje pe un forum online. Mi-a arătat o postare:

„Fiica mea vrea ca soțul fostei mele soții să o conducă la altar. Eu am muncit toată viața pentru ea! Greșesc dacă refuz să-i plătesc nunta?”

Era clar că tata își căuta alinarea printre străini. Comentariile erau împărțite: unii îl susțineau, alții îl criticau aspru.

Am simțit o tristețe adâncă. Tata nu putea vorbi cu mine direct, dar își expunea durerea în fața necunoscuților.

Când ziua nunții s-a apropiat, am decis: Doru mă va conduce la altar, dar l-am invitat și pe tata să meargă alături de noi. I-am scris o scrisoare lungă în care i-am spus tot ce simt: cât îl iubesc, cât m-a durut absența lui și cât de mult mi-aș dori să fie acolo pentru mine.

În ziua nunții, tata a venit. Era palid și vizibil emoționat. Când m-a văzut în rochie albă, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Elena… iartă-mă că n-am știut să fiu acolo mereu pentru tine.

L-am îmbrățișat strâns și am simțit cum o parte din povara mea se ridică. Am mers toți trei spre altar: eu între doi tați — unul biologic și unul de suflet.

Nunta a fost simplă, fără fastul pe care mi-l imaginam când eram copil. Dar am avut lângă mine oamenii care m-au format și m-au iubit fiecare în felul lui.

Acum mă întreb: oare câți copii sunt forțați să aleagă între părinți? Oare cât de mult ne dorim validarea celor dragi încât uităm cine suntem cu adevărat?

Poate că uneori trebuie să ne urmăm inima chiar dacă doare. Voi ce ați fi făcut în locul meu?